La marginile sistemului nostru solar, o forta misterioasa franeaza cursa sondelor spatiale. Pentru a explica anomalia aceasta, astrofizicienii nu au ezitat sa atace teoriile lui Newton si Einstein. Pe scurt, Pioneer 10 si 11, aparate lansate in urma cu 30 de ani pentru a explora sistemul solar, nu zboara cu viteza prevazuta. Totul se petrece ca si cum o forta misterioasa le franeaza in permanenta. Un efect infim, atat cat sa opreasca un vehicul lansat cu 100 km/h in 10 secole, dar mult mai puternic pentru a fi ignorat. Cu atat mai mult cu cat Ulysse si Galileo, sonde trimise recent in alte directii decat aparatele Pioneer, ar prezenta acelasi defect.
Un cercetator de la Jet Propulsion Laboratory (JPL), din cadrul NASA, declara ca a consacrat aproape opt ani din munca sa acestei anomalii, iar in ultima vreme acest inconvenient a fost zilnic. Povestea nu este deci noua. In fapt, la cativa ani dupa lansarea sondelor in 1972 si 1973, se banuia ca “se petrece ceva undeva acolo, in spatiul indepartat”. Dar abia in 1998, cercetatorii americani, dupa ce au analizat minutios sapte ani de informatii primite de la Pioneer 10 si 11, au tras o prima concluzie. Trei ani mai tarziu si cu alti patru ani de date suplimentare, ei au recidivat deci, intarindu-si concluziile: “Efectul este in mod clar semnificativ si ramane de neexplicat”. Asadar, avem de-a face cu un mister.
Totusi, cercetatorii au incercat orice pista pentru a rezolva enigma, studiind aparatele pe toate fetele, cautand in arhive planurile de origine si mergand pana intr-adolo, incat au recurs la ajutorul arhitectilor sondelor aflati la pensie. Dar de la calculatoarele ce tradeaza datele pana la antenele radio influentand semnalele, trecand la efectele vanturilor solare sau la asteroizi, nimic nu furnizeaza un fenomen atat de important. A fost testata chiar si ipoteza unor scurgeri de carburant. Ca atare, mingea se gaseste in prezent in terenul teoreticienilor cosmosului.
Teoria universului paralel
Solutia se gaseste sub ochii nostri, dar nu o vedem, arata un astrofizician din Nisa. Si, din motive temeinice, aceasta s-ar ascunde intr-un univers paralel sau mai degraba “umbra”, si conform modelului astrofizicianului, universul nostru ar contine materie normala si materia umbra, care coexista. Dar intre cele doua tipuri de materie, singura legatura ar fi o anumita repulsie de tip gravitational. Mai densa si mai calda decat materia obisnuita, aceasta materie umbra ar frana astfel sondele Pioneer, constituite din materie obisuita. Fara nicio indoiala, daca ipoteza aceasta s-ar verifica, ar da peste cap multe teorii. Cu atat mai mult cu cat rezolva alte enigme ale cosmologiei, cum ar fi rotatiile anormale ale galaxiilor sau varsta Universului.
Teoria “luminii” obosite
In opinia unui cercetator australian, lumina ar fi “obosita” si franarea sondelor Pioneer nu este poate decat o iluzie. De fapt, undele care ne parvin de la sonde si permit determinarea traiectoriilor lor sosesc putin “obosite” pana la noi. De unde impresia de franare. Pentru acesta, fotonii se deplaseaza in spatiu de-a lungul unor traiectorii identice cu liniile paralele pe o sfera. Liniile sfarsesc prin a se intalni si a se intretaia. Acest fenomen de focalizare s-ar insoti astfel cu o pierdere de energie.
Teoria gravitonilor
Pentru un cercetator rus de la Universitatea din Minsk, fizicienii au neglijat interactiunea fotonilor si a altor particule cu gravitonii. La fel ca si fotonii transportati de lumina, gravitonii transporta forta gravitationala. Aceste particule nu sunt cu adevarat noi, dar nimeni nu le-a detectat deocamdata urma. In schimb, ceea ce este mai nou este aceea de a gandi ca o “super forta” de interactiune exista intre gravitonii din Univers si restul materiei. Conform cercetatorului rus, aceasta ipoteza ar explica anomaliile sondelor americane.
Teoria efectelor de maree ale Lunii.
O alta explicatie vine din partea unui informatician de la IBM, care a lansat ipoteza deformarii sondelor si fortelor de atractie ale Lunii asupra instrumentelor de pe Terra, numite efecte de maree. Informaticianul este convins ca trepidatiile mecanice ale sondelor si ale antenelor terestre (dilatare, compresie) explica anomaliile. Problema e urmatoarea: ceea ce este adevarat pentru Pioneer ar fi, de asemenea, pentru aproape toate masuratorile cosmice, de la constanta lui Hubble, care masoara viteza de expansiune a Universului, pana la temperatura zgomotului de fond cosmic.
Teoria marimilor discontinue
Modelul propus de un fizician brazilian utilizeaza marimile discontinue acolo unde toata lumea le prefera pe cele continue. Si nu numai ca demonstreaza faptul ca sistemul sau le contine pe celelalte, dar, in plus, franeaza sondele! Fortele sale discontinue ar avea un efect asupra materiei, dar cu o amplitudine diferita daca obiectul are o orbita circulara sau nu. Or, doar planetele se invart, nu si sondele. Acestea din urma ar fi deci franate, in timp ce planetele nu sunt afectate cu nimic, sau aproape.
Teoria “motorului ascuns”
In sfarsit, un cercetator american declara ca este inutil sa cautam o cheie printre ecuatiile lui Einstein, solutia fiind pur si simplu mecanica. Astfel, sondele ar avea un motor ascuns care s-ar opune cursei lor spre marginile sistemului solar. Servind pentru a trimite semnalele spre Terra, antenele sondelor Pioneer ar radia in infrarosu. Or, noi stim ca lumina exercita un puseu (ca fenomenul ce “umfla” panzele solare) care, in cazul sondelor noastre, le-ar incetini cursa. De notat ca ipoteza aceasta este una dintre singurele dezbatute in publicatiile stiintifice de renume.
Ironia soartei ar fi ca sondele acestea, lansate in urma cu aproape 30 de ani, valideaza modele cosmologice uneori indraznete, descriind miliarde de ani din istoria Universului nostru. Astfel, pentru un observator neutru al problemei, din cadrul CEA (Comisariatul European pentru Energie Atomica), “fie raspunsul este hiper revolutionar, fie am facut o eroare stupida judecand gresit o scurgere de carburant…
Sursa: www.lovendal.net