Mihai Eminescu şi literaţii de prin părţile Sătmarului

Eminescu

E noapte. Vântul suflă cu sălbăticie alungându-mi somnul. Literele alunecă jucăuşe topindu-se în paginile îngălbenite de vreme forţându-se parcă să-şi ţină ascunse tainele pentru eternitate. Mă ostenesc să citesc încă şi încă odată rândurile aşternute cu multă vreme în urmă ce umplu paginile pe care le ţin în mână. Clipele se târăsc alene încercând parcă să ţină timpul în loc. Mai citesc odată. Un gând începe să-mi încolţească în mintea obosită de râurile de cuvinte care i-au fost date să le analizeze şi să le cearnă sensul. E posibil? Se pare că da. În scrierile marelui Eminescu apar câteva rânduri închinate meleagurilor sătmărene. Mai mult decât atât, Eminescu aprecia lirica unor poeţi sătmăreni având chiar legături foarte strânse cu unii oameni de cultură din acest colţ de ţară.

Mă uit la ceasul ce ticăie anevoie măsurând clipele ce trec alene pierzându-se în întunecimea nopţii. E trecut de ora 12.00. Afară e frig. E ianuarie. Am găsit de cuvinţă să scriu despre poetul nostru naţional adunând o bibliografie cât mai bogată neştiind însă că voi nimeri peste nume de poeţi şi oameni de cultură sătmăreni ai căror slove i-au plăcut poetului şi despre care a crezut de cuvinţă să aştearnă câteva rânduri în ziarele şi revistele vremii.

Să purcedem la drum …

Sunt prea puţini cei care ştiu că Mihai Eminescu cunoştea şi aprecia creaţiile unor poeţi sătmăreni. Mai mult decât atât, se pare că ar fi avut legături destul de strânse cu unii dintre aceştia. Era la curent cu poezia scrisă pe meleagurile sătmărene, o aprecia dar mai ales era încântat de limba română vorbită în acest colţ de ţară. Spre exemplu în articolul “Memorialul comitetului” care a văzut lumina tiparului în Revista “Timpul” din Sibiu pe 4 noiembrie 1882, Eminescu scria: “Încă în a suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Sătmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimeni din ţară”.
Eminescu cunoştea foarte bine realităţile locale de prin părţile Sătmarului citind presa de la Budapesta. În articolul “Nu numai motive …” apărut în “Timpul” din 29 aprilie 1882, Eminescu scria: “În adevăr, trebuinţele economice ale poporului nostru, sunt unele şi aceleaşi pretutindeni: acelaşi port la Sătmar ca şi-n Moldova …”.
Eminescu a fost impresionat de creaţia poetului sătmărean Dimitrie Sfura

Însă poetul cunoştea nu doar realităţile economice ale acestor meleaguri ci şi versurile născute din pana unor lirici sătmăreni. Spre exemplu l-a impresionat foarte mult un cântec al cărui versuri au fost scrise de Dimitrie Sfura, poetul din Vezendiu (judeţul Satu Mare). Este vorba despre cântecul “Mai turnaţi-mi!”. Potrivit scrierilor lui Teodor Stefanelli, se pare că Eminescu intona acest cântec “cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică şi cuprins de un adânc sentiment … Odată l-am întrebat, care e autorul acestui cântec şi mi-a răspuns: “un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său de popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat şi a murit după ce-l cântase”.
Eminescu putea să cunoască aceste versuri ori din “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, unde a apărut în 1860 ori din revista “Familia”.

“Mai turnati-mi!…

Mai turnaţi-mi înc’odată,
Vin să beau, că sum setos;
Însă nu-mi umpleţi pocalul
Numai de la miediu mai jos.
Ca să-l umplu eu cu totul
Cu-apa rece de la râu,
De la râu ce isvoreşte,
Prin ochi trişti, din sânul meu.
Şi să-l beau să sfârâiască,
Pân’ va fi din vin venin,
Aşa-l voi bea mai cu dulce
Să-mi omor durerea-n sân.
Sau de n’a pieri durerea,
Piară sânul pier şi eu”. (Dimitrie Sfura)

Preotul din Tarna Mare, Antoniu Covaciu, a fost prieten cu Eminescu

De asemenea Eminescu aprecia foarte mult şi activitatea lui Ioan Silviu Sălăgean, născut la 25 decembrie 1836, în satul Irina. Acesta culegea folclor de prin părţile sătmărene dar a elaborat şi câteva manuale şcolare mult apreciate de poet. O legătură mai strânsă avea cu preotul Antoniu Covaciu din Tarna Mare. Cei doi au fost prieteni în vremea studenţiei vieneze. Unii critici consideră că admiraţia lui Eminescu pentru meleagurile sătmărene a avut originea în prietenia lui cu Antoniu Covaciu.

Despre “paternitatea” unor poezii semnate sub pseudonim de sătmăreanul George Marchiş

Răsfoind vechile scrieri am găsit o legătură mai aparte a poetului nostru naţional cu George Marchiş, preotul-profesor de prin părţile sătmărene. De ce spun asta? Pentru că istoria literaturii consemnează atribuirea câtorva poezii semnate de el (sub pseudonim) lui Eminescu. Despre acest lucru scrie şi George Mihăilă într-un studiu apărut în 1988. Criticul susţine că un număr de cinci poezii scrise de George Marchiş au fost atribuite lui Eminescu. E greu de făcut lumină în acest caz. Un alt istoric al literaturii, Mircea Popa, concluzionează că “e o onoare postumă pentru poetul George Marchiş că a putut fi confundat măcar pentru o clipă cu marele geniu naţional”. Pentru a satisface curiozitatea celor interesaţi de subiect, trebuie spus că în paginile revistei “Familia” din 15/27 mai 1866, pe aceeaşi pagină cu poezia “O călărire în zori” ce poartă semnătura lui Eminescu, apare şi un foileton din nuvela “Orfanii”, scrisă de George Marchiş. Să citim una dintre poeziile semnate sub pseudonim de George Marchiş, însă atribuită de criticii şi istoricii literari lui Eminescu (sau cel puţin aşa consideră criticii literari). Poezia a văzut lumina tiparului în “Aurora Română”, în 1864.

“Din străinătate

Din patria-mi departe un dor eu mi-am adus,
Un dor, care mă’nalţă de jos la cer în sus;
Ci într-uneori acelaşi dor mare, nefinit
Din culmea fericirei m-aruncă obosit.

Mă ’nalţă-atunci, când cuget la zilele plăcute
În jurul tău, copilă, cu dulce petrecute;
M-aruncă jos, când cuget, ca-cele dulci clipite
Sunt, poate, pentru mine, ca flori de vânt răpite.

Şi totuşi doru-acesta e singur ce mă leagă
În trista-nstrăinare de viaţa ast’ vitregă
Că-mi zice-adese-n visuri speranţa petulanţa
“Posede-vei aievea pre dulcea ta amantă”.

Dar mama siguranţei, severa îndoială
Mă face-atent şoptindu-mi: “Speranţa te înşală!”
Şi nu ştii că, cu aste cuvinte prea severe
Darâma, nimiceşte a vieţii-mi mângâiere!

Fiinţa drăgălaşă, copila-ncântătoare!
Pân voi să-ntorn la tine, nu mă vei uita oare?
Nu vei fi oare-n braţe străine legănată …
Uitând fidelitatea, parola mie dată?! …

Nu! asta nu se poate, căci îngerii nu-nşeală!…
Te du dar de la mine, severă îndoială!
A mea să fii, copilă, chiar cerul a voit,
Când inimele noastre, aşa strâns le-a unit.

Ci, dacă peste voia-ţi ursita ar dispune
Să uiţi amorul sacru … să faci chiar o minune;
“Atunci în asta lume nu mai am nici un dor:
Lăsat de tine, scumpă, nu voi decât să mor!”

Vasile Lucaciu şi Eminescu

În “Amintirile” lui Ioan Slavici apare şi numele lui Vasile Lucaciu ca prieten al lui Eminescu. Să fie vorba despre preotul Vasile Lucaciu, memorandistul sătmărean? Greu de spus. Cert este că, Vasile Lucaciu s-a născut la doi ani după Mihai Eminescu, în 1852. Mai mult decât atât, Eminescu era în Viena în perioada 1869-1872. Tot în această perioadă Vasile Lucaciu era la studii la Roma (1868-1871) şi nu este exclus ca acesta să fi trecut prin Viena şi să-l fi întâlnit pe marele poet. Mai trebuie spus că Slavici şi-a susţinut Bacalaureatul la Satu Mare. De altfel în “Amintiri” el mai scie: “ … Protopopul greco-catolic, părintele Bran, era profesor de limba română. După ce mi-am luat diploma de maturitate, a urmat una din cele mai luminoase părţi a tinereţelor mele: am făcut adică mergând pe jos, aşa numai singurel-singurel, lungul drum de la Sătmar până acasă” (Capitolul “Zile frumoase şi bune”, pag. 217-218). Nu este exclus ca Slavici să-i fi povestit poetului de examenul susţinut la Satu Mare.

În loc de încheiere

E dimineaţă devreme însă întunericul mai ţine sub stăpânire ziua ce abia are să se nască. Pun condeiul deoparte şi recitesc rândurile aşternute în fuga clipelor pe hârtiile de alături. Desigur, nu am pretenţia de a fi epuizat şirul oamenilor de cultură sătmăreni care s-au întâlnit sau l-au marcat într-un fel sau altul pe Eminescu. Departe de mine acest gând. Însă am crezut de cuvinţă ca în preajma zilei de naştere a poetului nostru naţional să scriu despre … Mihai Eminescu. Să dau înapoi măcar pentru un răstimp de câteva minute acele ceasornicului şi să vă invit să pătrundem împreună în lumea celui care a marcat destinele poeziei româneşti.

“Când cu gene ostenite sara suflu-n lumînare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptuoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate”
(“Scrisoarea I”, Mihai Eminescu, 1881).

Comentarii

comentarii

Un Comentariu la "Mihai Eminescu şi literaţii de prin părţile Sătmarului"

  1. Paul   15 ianuarie 2013 at 9:34 pm

    Lăudabil ca de ziua lui Eminescu să-i dedicați un articol. De înțeles să încercați să-l legați, chiar un pic forțat uneori, de Sătmar.
    De neacceptat însă necunoașterea valorii lui ”odată” – adverb (cu înțelesul de ”cândva”) și folosirea lui în loc de ”o dată” – numeral adverbial..
    …”cântec ai cărui versuri” ,”…O legătură mai strânsă îl avea” – iată numai două exprimări ce necesită corectură.
    Dacă nu de dragul limbii române, atunci măcar de dragul lui Eminescu ați fi putut fi mai atent, chiar și cu virgulele, pe care ar fi fost mai nimerit să nu le folosiți deloc decât să le așezați în text de o manieră ce amintește dadaismul.
    În rest, vă mulțumesc pentru gândul bun îndreptat spre domnul Mihai Eminescu.

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.