Majoritatea cluburilor de fotbal au un proprietar. În spatele emblemei se află o persoană sau o companie care deține acțiunile, acoperă pierderile și decide cine conduce clubul. Patru cluburi din Spania funcționează însă după un model complet diferit. Nu au deloc un proprietar, pentru că aparțin oamenilor care le susțin.

Suporterii români cunosc bine campionatul Spaniei. Este nelipsit din programul de duminică seara, alimentează discuțiile despre cea mai bună echipă din Europa și atrage mult interes pentru pariuri La Liga ori de câte ori se joacă un Clásico sau un derby al Madridului. Aproape nimeni nu vorbește însă despre modul în care sunt deținute aceste cluburi, deși structura proprietății influențează fotbalul spaniol mai mult decât orice tendință tactică din ultimul deceniu.

În România, situația este mai simplă și mult mai familiară. Clubul se confundă cu proprietarul său. El îl finanțează, îl conduce, iar când se retrage, clubul ajunge într-o situație dificilă. Tocmai de aceea, întrebarea merită pusă serios: ar putea exista și aici un club deținut de membri și ar rezolva, în realitate, ceva?

Cum funcționează, de fapt, modelul spaniol

Real Madrid, Barcelona, Athletic Club și Osasuna sunt asociații, nu companii. Sunt cele patru cluburi din Spania deținute de propriii suporteri. Nimeni nu le poate cumpăra, pentru că nu există acțiuni scoase la vânzare.

Ce înseamnă, de fapt, să fii socio

Un socio este membru al clubului, nu acționar. Plătește o cotizație anuală, este înscris în registrul membrilor și are drept de vot. La Real Madrid, aproximativ 100.000 de membri plătesc în jur de 180 de euro pe an, iar înscrierea în registrul membrilor este strict restricționată.

O dată la câțiva ani, acești membri aleg președintele clubului. Procesul seamănă cu niște alegeri generale la scară mai mică, cu candidați declarați, promisiuni de campanie, secții de votare și numărarea publică a voturilor.

Ambele mari cluburi spaniole au trecut prin acest proces anul acesta. Barcelona a votat pe 15 martie 2026, iar Joan Laporta a fost reales cu aproximativ 69% din voturi, față de aproape 28% pentru Víctor Font. Real Madrid a organizat alegeri pe 7 iunie, când Florentino Pérez a obținut 21.741 de voturi, adică 65%, iar Enrique Riquelme 11.814 voturi, adică 35%. Au fost primele alegeri pentru funcția de președinte în care au existat mai mulți candidați din 2006 încoace.

Președintele conduce apoi clubul fără să îl dețină. Nu îl poate vinde, nu îl poate folosi drept garanție pentru împrumuturi și trebuie să se prezinte din nou în fața membrilor atunci când îi expiră mandatul.

Calitatea de membru are un rol practic, nu doar simbolic. Ea oferă:

• drept de vot la alegerile pentru președinte și conducerea clubului
• dreptul de a deține un abonament de sezon, care la unele cluburi este rezervat membrilor
• drept de vot asupra modificărilor statutului clubului
• prețuri reduse la bilete și produsele oficiale ale clubului

De ce au mai rămas doar patru cluburi

Faptul că au rămas doar patru cluburi nu ține de o particularitate culturală. Totul pornește de la o prevedere legislativă.

Legea sportului adoptată în Spania în 1990 a împins cluburile să se transforme în societăți anonime sportive, cunoscute sub denumirea de SAD. Real Madrid, Barcelona, Athletic și Osasuna au fost cele care au rămas în afara acestui val de conversii. Excepția se aplica cluburilor care aveau situația financiară în ordine la acel moment, iar cele patru îndeplineau condițiile.

Ceea ce există astăzi este, așadar, o excepție legală care a supraviețuit perioadei în care a fost creată, nu o tradiție pe care Spania și-a propus în mod deliberat să o protejeze. Modelul continuă să fie contestat chiar și în Spania, deoarece limitele pe care le impune în atragerea de capital revin în discuție ori de câte ori marile cluburi încearcă să găsească soluții pentru a ține pasul financiar cu rivali susținuți de fonduri de investiții și de state.

În România, clubul se confundă cu proprietarul său

Cluburile din România funcționează după modelul opus. O singură persoană sau o singură companie deține clubul, iar de aici rezultă trei lucruri.

• Deciziile se iau imediat.Un antrenor poate fi demis chiar în seara unei înfrângeri categorice, pentru că este nevoie de o singură semnătură.
• Banii vin din buzunarul proprietarului. Veniturile din bilete, programele de membership și activitățile comerciale acoperă rareori singure bugetul unui club de Superligă, astfel că diferența este suportată de proprietar.
• Continuitatea depinde de o singură persoană.Dacă proprietarul își pierde interesul, nu există un mecanism care să asigure stabilitatea clubului.

Al treilea punct este adevărata vulnerabilitate, iar fotbalul românesc a văzut acest scenariu repetându-se de multe ori. Totuși, modelul nu este lipsit de logică, iar a susține contrariul ar fi incorect. O asociație nu poate strânge în două săptămâni un buget de urgență pentru transferuri atunci când doi fundași centrali se accidentează în aceeași săptămână. Un proprietar care dispune de bani poate face asta și, de multe ori, chiar o face. Rapiditatea deciziilor și accesul imediat la lichidități sunt avantaje reale, iar modelul spaniol renunță la ambele.

Legislația din România permite deja acest model

Aici apare partea care îi surprinde pe cei mai mulți. Nimic din legislația românească nu obligă un club de fotbal să aibă un proprietar.

Potrivit legislației sportive din România, cluburile profesioniste pot fi organizate fie ca asociații fără scop patrimonial, fie ca societăți pe acțiuni cu profil sportiv, cu condiția să dețină o licență din partea federației naționale. Ambele variante sunt permise, iar alegerea formei juridice determină modul în care este condus clubul.

Cu alte cuvinte, obstacolul nu este cadrul legal. Problema ține de tot ceea ce stă la baza unui astfel de model, iar România l-a testat deja de două ori.

România a încercat deja acest model

În 2016, două cluburi cu o istorie importantă au dispărut, iar în ambele cazuri suporterii le-au reconstruit pornind din Liga a IV-a.

Oțelul Galați a fost dizolvat în aprilie 2016, după care suporterii clubului au înființat o nouă asociație și au înscris-o în Liga a IV-a. Noua entitate a fost confirmată printr-o hotărâre a instanței din Galați, la 19 iulie 2016. Statutul său stabilește că este o organizație privată fără scop patrimonial, care funcționează în baza legislației privind asociațiile și a legii sportului, și consacră principiul socios: fiecare membru care își plătește cotizația are aceeași pondere în adunarea generală care alege conducerea. În 2017, când echipa evolua încă în Liga a IV-a, clubul avea puțin peste 200 de membri cotizanți, iar oricare dintre ei putea candida pentru un loc în conducere.

Universitatea Cluj a urmat un traseu asemănător. Clubul a fost relansat ca asociație sportivă, iar suporterii s-au înscris ca membri cotizanți în încercarea de a adopta modelul socios. În perioada în care echipa conducea clasamentul Ligii a IV-a, numărul membrilor ajunsese la 700, cu o cotizație anuală de 100 de lei. Asociația suporterilor figurează și astăzi printre proprietarii clubului, alături de Primăria Cluj-Napoca și Universitatea Babeș-Bolyai.

Zece ani mai târziu, ambele cluburi au revenit în prima ligă. Oțelul a încheiat sezonul 2025/26 pe locul 9 din 16, iar U Cluj pe locul al doilea.

Ce are Spania și îi lipsește României

Modelul spaniol nu funcționează doar pe baza entuziasmului. El se sprijină pe trei condiții pe care fotbalul românesc nu le poate reproduce în prezent.

• Prima este amploarea. O sută de mii de membri generează suficiente venituri încât cotizațiile să conteze și un număr suficient de mare de votanți pentru ca rezultatul alegerilor să aibă greutate. Două sute de membri nu pot conduce în mod real un club profesionist, indiferent cât de implicați sunt.
• A doua este existența altor surse de venit.Veniturile din drepturile TV și contractele comerciale ale cluburilor spaniole sunt suficient de mari încât banii din cotizații să funcționeze mai degrabă ca un mecanism de guvernanță decât ca baza bugetului. În România, acești bani ar trebui să susțină bugetul propriu-zis, iar suma este departe de a fi suficientă.
• A treia este încrederea în instituții.Membrii acceptă rezultatul unui vot doar dacă au încredere că situațiile financiare sunt corecte și că voturile au fost numărate în mod transparent, iar această încredere se construiește în ani de practici verificate și auditate.

Asta sugerează că întrebarea a fost formulată greșit încă de la început. Modelul spaniol nu este o soluție pentru finanțarea unui club care luptă la titlu. Este o modalitate de a se asigura că un club poate supraviețui și după plecarea celui care îl finanțează. România a demonstrat deja de două ori că această parte a modelului poate funcționa, de la Liga a IV-a până la prima ligă.

(Joacă responsabil. 18+ Decizia ONJN nr.722/28.08.2025)