În ziua de 30 ianuarie a anului 1695, Constantin Brâncoveanu, conducătorul Ţării Româneşti, a fost onorat cu distincția de „Principe al Imperiului” de către oficialitățile habsburgice, drept apreciere a contribuțiilor sale la Curtea de la Viena, prin implicarea activă în politica de rezistență împotriva otomanilor. Constantin Brâncoveanu provenea dintr-o distinsă familie boierească din Oltenia și, după decesul tatălui său, Matei Brâncoveanu, în 1655, a fost crescut de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, beneficiind de o educație excepțională pentru acea epocă. În timpul domniei altui unchi, Şerban Cantacuzino, a accedat la ranguri înalte, avansând în ierarhia boierească până la pozițiile de mare logofăt și ispravnic al scaunului țării. A devenit suveran al Ţării Româneşti în 1688, cu sprijinul elitei boierești, într-o perioadă marcată de intense confruntări pentru predominanță între Imperiul Austriac și Imperiul Otoman, desfășurând o politică activă și diplomatică pentru limitarea influenței otomane în regiune. Cu o guvernare prudentă, a reușit să se mențină pe tron 26 de ani, un interval marcat de progres economic și de o înflorire cultural-artistică nemaiîntâlnită de mult timp. În timpul domniei sale, cultura română a experimentat o epocă de aur, suveranul fiind un fervent patron al artelor și educației, cunoscut fiind faptul că a comandat tipărirea a numeroase opere în limbile română, greacă, slavonă, arabă și turcă în Ţara Românească. A fondat, de asemenea, în 1694 Academia Domnească din București, o instituție de învățământ superior situată în incinta mănăstirii „Sfântul Sava”, devenind unul dintre cele mai prestigioase centre educative din spațiul românesc. De asemenea, domnitorul a promovat o vastă campanie de construcții civile și religioase, imprimând arhitecturii un stil distinctiv, denumit „stilul brâncovenesc”, și devenind unul dintre cei mai proeminenți ctitori de biserici și mănăstiri din cele trei țări române. Din nefericire, aceste remarcabile inițiative de afirmare a culturii românești au avut consecințe nefaste, deoarece acuzat de trădare de către otomani, Brâncoveanu a fost detronat în 1714. Ulterior, după ce a fost capturat și închis în închisoarea Edicule din Istanbul, a fost executat public alături de cei patru fii ai săi pe 15 august 1714.