La 6 ianuarie 1950, România a fost martora unei decizii sumbre: înființarea lagărelor de muncă forțată, o măsură oficializată prin decret de către Marea Adunare Națională. Aceste lagăre, începând activitatea pe 14 ianuarie 1950, erau situate în diverse zone strategice – de-a lungul canalului Dunăre-Marea Neagră, în Delta Dunării, Balta Brăilei, sau lângă marile exploatări miniere și șantiere de construcții din țară, cum ar fi Brad, Baia Sprie sau Cavnic.

Rolul acestor lagăre era de a aduna și a supune la munci grele pe cei considerați dușmani ai regimului comunist: persoanele care criticau partidul, statul, sau aveau presupuse legături cu „imperialiștii” occidentali. Durata detenției varia de la 6 luni la 5 ani, cu posibilitatea extinderii până la 7-8 ani, în funcție de procesul de „reeducare”.

În perioada 1950-1954, peste 120.000 de persoane au fost trimise în aceste „unități de reeducare”, unde le erau neglijate drepturile fundamentale. Condițiile de viață în aceste colonii erau extrem de aspre, deținuții supuși la abuzuri verbale și fizice, având doar dreptul de a asculta și a executa ordinele gardienilor. Asistența medicală era adesea deficitară sau inexistență, ceea ce agrava situația deținuților suferind de diverse afecțiuni, precum tuberculoza sau boli cardiovasculare, exacerbată de alimentația precară.

Munca forțată era strict supravegheată, cu norme impuse de gardieni, care, beneficiind de putere absolută, deveneau adesea torționari. Din această cauză, mii de deținuți și-au pierdut viața, victime ale unui regim brutal și inuman. Această perioadă neagră din istoria României rămâne un amintire dureroasă a abuzurilor și suferințelor induse de regimul comunist.