Ioan Slavici, prozator, dramaturg, memorialist și gazetar român de marcă, s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Șiria, din comitatul Arad, aflat pe atunci în Ungaria. Venit dintr-o familie modestă, mama lui fiind dintr-o familie de cărturari, iar tatăl cojocar, Slavici a avut un parcurs educațional dificil, dar remarcabil. După ce a urmat cursurile liceului maghiar din Arad și apoi Liceul Piarist din Timișoara, Slavici a susținut examenul de bacalaureat în 1868 la Satu Mare. Apoi s-a înscris la Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității din Budapesta în octombrie 1868, dar a întrerupt studiile din cauza îmbolnăvirii. Registrul cu notele obţinute de elevul Ioan Slavici sunt păstrate şi astăzi în biblioteca colegiului sătmărean.

Slavici a reluat studiile la Facultatea de Drept din Viena în 1869, unde l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, formându-se între ei o puternică legătură de prietenie. Inspirat de Eminescu, Slavici a debutat ca scriitor în martie 1871 în revista „Convorbiri literare”. S-a stabilit în România în 1874, unde a lucrat ca publicist, profesor și ziarist. A fost redactor la ziarul „Timpul” alături de Eminescu și Ion Luca Caragiale și a fondat ziarul „Tribuna” la Sibiu, devenind și secretar al Partidului Național Român din Transilvania.

Slavici a avut o viață tumultoasă, fiind închis pentru activitățile sale politice atât în Ungaria, cât și în România. În România, a fost arestat și închis pentru „propagandă antiromânească” în timpul Primului Război Mondial, colaborând ulterior la publicații progermane. A fost judecat și condamnat la șapte ani de închisoare în 1919, dar a fost eliberat după mai puțin de un an datorită presiunii publice. Ioan Slavici a murit la 17 august 1925 la Crucea de Jos, orașul Panciu, județul Vrancea, și a fost înmormântat conform dorințelor sale testamentar