Unul din preparatele de care românii sunt foarte atașați sau, poate, cel mai atașați, având în vedere că se auto denumesc, în glumă, ”mămăligari”, este mămăliga. Cu toate astea, istoria comună a mămăligii și a poporului român nu e prea lungă, debutând cu maximum 300 de ani în urmă, odată ce porumbul a ajuns să se cultive pe scară largă în Europa.

În secolul al optsprecelea porumbul era cultivat deja pe scară largă pe tot teritoriul de azi al țării, devenind baza alimentației țăranilor din Moldova și Muntenia, mai puțin din Trasilvania, asta datorită doar a condițiilor agricole mai propice porumbului în sud și în est. În doar câteva zeci de ani, porumbul a ajuns să înlocuiască complet culturile de mei, pentru că la acea vreme, țărănimea încă avea meiul ca aliment de bază, la fel ca dacii. Din păcate, pelagra a lovit și aici, pentru că cei mai săraci dintre strămoșii noștri se hrăneau exclusiv cu terciul de porumb (mămăliga), neavând nici lapte, nici ouă, nici carne. Boala a ajuns să fie complet eradicată, în țara noastră, abia după prima jumătate a secolului XX.

Potrivit unei legende, termenul de mămăligă ar proveni din alăturarea numelor ”Mama Ilinca”, care ar fi fost, potrivit aceleiași legende, prima femeie ce-ar fi avut îndrăzneala (și sclipirea de geniu, aș zice eu) de a înlocui cu făină de porumb meiul din terciul pregătit pentru familie. Nu pot să nu-mi amintesc acum rezistența românilor față de orice ingredient sau preparat nou, sau doar altfel decât îl știu ei, cu care mă confrunt atât de adesea, și mă gândesc că această Mama Ilinca a fost o adevărată eroină vizionară.

La 1873, Dicţionarul Larousse consemna cuvântul ”mămăligă”, care apărea alături de definiția „făina de porumb fiartă în principatele Dunării”!  Să nu ne iluzionăm, însă, ne aparține doar cuvântul, nu preparatul în sine, pentru că exact același terci de porumb apare în mai toate gastronomiile lumii. În primul rând, în ţări ca Mexic (polenta), Brazilia (polenta, angu), Uruguay, Argentina, Venezuela (funche), mămăliga este un preparat național și are o istorie milenară. Italienii o consumă și ei, cel mai adesea fierbând-o în lapte, îmbunătățind-o cu unt și parmezan. Vecinii noștri sârbi și bulgari o consumă și ei, sub nume cum ar fi kačamak sau kulje etc.

Chiar dacă nu putem, așadar, să pretindem c-am fi inventat mămăliga, acești 300 de ani de conviețuire armonioasă au trecut cu folos și cu multă creativitate, pentru că am ajuns s-o asociem cu atâtea preparate și chiar să dăm naștere unor interpretări cu totul noi, dintre care bulzul mi se pare chiar una genială. Și-apoi cine alții, dacă nu românii, au reușit să alăture în același blid fiertura de porumb maiașă cu sarmaua turcească? Pe bune, ce conjunctură istorică ar fi putut favoriza o asemenea neînchipuită alianță? Și uite că s-a întâmplat, asta numai pentru că românii gătesc fusion încă de pe vremea Mamei Ilinca, poate chiar dinainte, dar nu atât de demult cum credea un domn care și-a exprimat online convingerea că însuși Burebista a mâncat mămăligă cu sarmale. Tihnită fie-i odihna alături de Zamolxe, așa ceva e sigur că n-a apucat să guste.

Ca să zâmbiți puțin, aflați acum că în Țara Oașului și în unele locuri din Maramureș, mămăliga este denumită ”tocană”. Și că o ”tocană cu jumări” reprezintă una din cele mai gustoase (și infernal de pline de calorii) interpretări ale mămăligii, așternută-n straturi-straturi cu slănină și cârnați afumați, ouă și smântână și caș de oaie și-apoi coaptă molcom în cuptor timp de un ceas de vreme.

În Banatul de sud, mămăliga este cunoscută sub denumirea de ”coleșă” și însoțește brânza tare a regiunii (un fel de halloumi local), friptă în tigaie  împreună cu ouă și cârnați. În Clisura Dunării, coleșa se face neapărat numai și numai dintr-o varietate de porumb alb, cultivat în zonă și care are un gust foarte fin.

Tot ca o curiozitate, aflați că în urbea mea natală, obiceiul fusion de a alătura mămăliga sarmalelor a apărut abia după anii ’90, probabil adus fiind de niște bucătari școliți și formați în zona Munteniei. La apariția primelor sarmale cu ”plating”, 3-4 sărmăluțe aranjate pe o farfurie alături de atât de cunoscutele de-acum globuri de mămăligă și tradiționala costiță friptă, întâmplare produsă cu ocazia vreunei nunți cu ștaif, toată asistența trebuie să fi fost într-o stare de wow. Și această stare nu creează neapărat entuziasm, dovadă că bănățenilor de vârsta a doua încă li se pare o blasfemie să pui mămăliga pe lângă sarmale.

Ca să zâmbiți puțin, aflați acum că în Țara Oașului și în unele locuri din Maramureș, mămăliga este denumită ”tocană”. Și că o ”tocană cu jumări” reprezintă una din cele mai gustoase (și infernal de pline de calorii) interpretări ale mămăligii, așternută-n straturi-straturi cu slănină și cârnați afumați, ouă și smântână și caș de oaie și-apoi coaptă molcom în cuptor timp de un ceas de vreme.

În Banatul de sud, mămăliga este cunoscută sub denumirea de ”coleșă” și însoțește brânza tare a regiunii (un fel de halloumi local), friptă în tigaie  împreună cu ouă și cârnați. În Clisura Dunării, coleșa se face neapărat numai și numai dintr-o varietate de porumb alb, cultivat în zonă și care are un gust foarte fin.

Tot ca o curiozitate, aflați că în urbea mea natală, obiceiul fusion de a alătura mămăliga sarmalelor a apărut abia după anii ’90, probabil adus fiind de niște bucătari școliți și formați în zona Munteniei. La apariția primelor sarmale cu ”plating”, 3-4 sărmăluțe aranjate pe o farfurie alături de atât de cunoscutele de-acum globuri de mămăligă și tradiționala costiță friptă, întâmplare produsă cu ocazia vreunei nunți cu ștaif, toată asistența trebuie să fi fost într-o stare de wow. Și această stare nu creează neapărat entuziasm, dovadă că bănățenilor de vârsta a doua încă li se pare o blasfemie să pui mămăliga pe lângă sarmale.