… în 1570 apare prima atestare documentară explicită referitoare la fabricarea țuicii în localitatea Turț, cunoscută până în ziua de astăzi drept „țuică de Turț“ ? Afirmaţia a fost făcută de antropologul Vintilă Mihăilă, în lucrarea “Etnogeneză şi ţuică”.

Vocabularul tehnic al țuicii este extrem de bogat, referindu-se la spațiile de producție, tipurile de alambicuri, moduri de preparare, momente ale procesului de producție, calități ale țuicii etc., toate acestea indicând amploarea și importanța producerii țuicii în acest spațiu. Pe de altă parte, există o zonare de secole a unor „brand-uri“ distincte de țuică: Ţuică de Bihor, Ţuică de Bistriţa, Ţuică de Buzău, Ţuică de Milcov, Ţuică de Muscel, Ţuică de Piteşti, Ţuică de Zalău, Ţuică de Turţ, Ţuică de Văleni etc. Unitate în diversitate, ar zice folcloriștii…

După cum știm, particularitatea țuicii este dată de faptul că aceasta este distilată doar din prune, România fiind una dintre cele mai mari producătoare din lume ale acestei materii prime.

O legendă culeasă de Elena Niculiţă-Voronca în 1903 consfințește și ea cosmogonia autohtonă a țuicii: „Amu, cînd a fost velniţa gata, dracii s-au strâns toţi la sesie ca să se sfătuiască cum vor pune numele băuturei ce vor face ei. Dracii cei bătrâni au zis că, în numele lor, să se cheme drachiu. Cei mijlocii au zis să se cheme drăchilă. Da’ într-al nostru? au zis cei mititei. Într-al vostru ţuică. Şi amu aşa a rămas, că rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu drăchilă, iar cel slab, care se face din perje, ţuică“.