Cinci documente papale, aflate in Bibliotecile Vaticanului, vorbesc despre Megessalla (Mediesu Aurit). Documentele din 1377 au fost analizate in lucrarile unor reputati istorici si publicate atat in tara, cat si in strainatate.
In anul 1967 vedea lumina tiparului, la Roma, studiul lui Aloisiu L. Tăutu – “Vechimea românilor din Ţara Oaşului. Cinci documente papale”, în care se relua problema vechimii romfmilor sătmăreni, pusă cu destulă perspicacitate şi în unele lucrări apărute anterior.
Trei dintre documentele analizate de A. L. Tăutu erau cunoscute încă din secolul trecut. Meritul mare al autorului constă în faptul că el mai aduce în discuţie şi în sprijinul tezelor sale istorice încă două documente inedite, copiate şi discutate pe baza originalelor din arhivele Vaticanului.
Avînd temei de pornire aceste cinci documente din studiul lui A. L. Tăutu, în anul 1969, Francisc Pall, autoritate recunoscută în medievistica europeană, specialist necontestat în diplomatică şi cunoscător profund a evului mediu românesc şi sud-est european, reia întreaga problemă în studiul “Românii din părţile sătmărene (ţinutul Medieş) in lumina unor documente din 1377”.
Departe gîndul readucerii în discuţie a întregii argumentaţii ştiinţifice urmărită cu multă supleţe caracteristică erudiţiei de înaltă clasă a autorului, în studiul amintit. Ceea ce este demn de reţinut, elementul esenţial care se repetă în toate documentele: existenţa unui castru la Megessalla, identificată de autorii români şi maghiari cu localitatea Medieş din părţile Sătmarului, pe Someş, “centrul” domeniului feudal al satelor din Ţara Oaşului. Dăm, în traducere lui Fr. Pall precizarea făcută de actul din 6 august 1377 asupra acestei chestiuni: “această cetate (Medieş n.n. S.D.) cu anumite sate aparţinătoare ei a fost dobîndită de mult = odinioară din mîinile valahilor schismatici de regele de atunci al Ungariei şi de strămoşii acestei Caterina, iar după aceea locuitorii şi băştinaşii acestei cetăţi şi aceste sate, care erau atunci pătaţi de întinare schismatică, fiind reîntorşi de la rătăcirea lor …”.
Concluziile la care ajunge implică două aspecte. Primul este de ordin cronologic, plasarea în timp a evenimentelor „trecute” la care se referă documentele din 1377: ,,Luarea cetăţii Medieş de la români plasată de una din aceleaşi scrisori în chip vag în vremuri imemoriale, înainte de „conciliul general”, ar fi putut avea loc – în temeiul tradiţiei locale pe care o reflectă probabil corespondenţa pontificală din
1377 şi după cele spuse mai sus în legătură cu biserica Sf. Emeric din această cetate – chiar în sec. XI, în timpul domniei regelui Gheza I sau aceleia a lui Ladislau cel Sfînt (1077-95)”.
Al doilea este de ordin istoric, a valorii tradiţiei şi însemnătăţii celor cinci acte.
“Fără a nesocoti nebulozitatea unora din informaţiile pe care le furnizează, am vrea să subliniem din nou că importanţa lor constă mai ales în aceea că foarte probabil înregistrează o tradiţie locală despre vechimea poporului român din aceste părţi (s.n.S.D.), că înseşi cercurile feudale ungare credeau că românii au stăpînit odinioară, în timpuri imemoriale, atit cetatea, cit şi ţinutul sau districtul înconjurător, înainte de „dobindirea” lor de regii Ungariei” scrie istoricul Francisc Pall.