Deşi mai trebuie făcute şi alte experimente care să confirme ceea ce s-a constatat în ultima vreme, prin studiul aprofundat al lumii vegetale, descoperirea este incredibilă – limbajul plantelor există, se spune că acestea “vorbesc” și “plâng” când suferă.

Desigur, “limbajul plantelor” şi “plânsul” lor nu trebuie interpretat în sensul pe care îl dăm noi, oamenii, acestor cuvinte, dar experimentele botanistului Simon Gilroy, de la Universitatea Wisconsin-Madison, din SUA, arată că, dacă o plantă este rănită, în ea se declanșează o descărcare electrică, ce se propagă în întregul organism. Se produc nişte “valuri de lumină” care curg dinspre locul rănii și se propagă în întreaga plantă, cu o viteză de aproximativ un milimetru pe secundă.

Procesul este mult mai lent decât ceea ce se întâmplă cu semnalele transmise nervilor animalelor, care pot călători cu viteze de până la 120 de metri pe secundă. Totuși, pentru plante, aceasta este o viteză de comunicare foarte mare. După ce valul își atinge ținta, concentrația de hormoni defensivi din plantă crește în doar câteva minute. Acest lucru îi spune organismului să-și pregătească apărarea – o adevărată tulburare în interiorul plantei, invizibilă pentru noi.

Dacă definim durerea, spun oamenii de ştiinţă, ca o reacție la un atac, atunci da, o plantă deteriorată reacționează și, prin urmare, s-ar putea spune că simte “durere”. Pe de altă parte, probabil că nu seamănă deloc cu sentimentul pe care îl putem experimenta noi, oamenii.

Limbajul plantelor le permite să comunice între ele, folosind mecanisme şi principii similare cu cele din sistemele de comunicaţii umane. “Vorbesc” despre lumina soarelui, despre rănile lor, despre pericole.

O plantă aflată departe de lumină va căuta cu orice preț să crească prin lungirea tulpinii, nu să se ofilească – o “strategie” inteligentă de „evitare a umbrei” care se realizează însă în detrimentul creșterii frunzelor și a organelor de depozitare, precum rădăcinile. De asemenea, timpul de înflorire este controlat de lungimea zilei, care fluctuează pe parcursul anului. Percepția luminii are prioritate față de schimbările de temperatură.

În pofida descoperirilor recente legate de limbajul plantelor, există încă multe necunoscute în acest domeniu. Fiecare celulă biologică are un potențial electrochimic de membrană, care acționează ca o mică baterie polarizată, dar transmisia electrică de la o celulă de plantă la alta, pe o distanță lungă, rămâne un mister, mărturisea unul dintre cercetătorii de la “Departamentul de Biologie Moleculară a Plantelor” de la Universitatea din Lausanne, Franta.

Cu o medie de 8 până la 10 cm pe minut – “ca viteza unei omide care merge pe o frunză” – semnalul electric are o viteză eterogenă și “acest aspect este un adevărat puzzle pentru cercetare”.

S-a mai putut observa, potrivit aceluiaşi cercetător, Edward Farmer, că “plantele au, de asemenea, procese de informare, memorie, de luare a deciziilor și de rezolvare a problemelor” şi că “majoritatea moleculelor responsabile de comunicare și activități neuronale, din creierul uman, sunt prezente și în plante cu funcții foarte asemănătoare”. Or, întrebarea care se pune de îndată este: “Cum poate fi explicat acest mecanism dacă planta nu are creier?”.

Deocamdată, singurul răspuns viabil este că plantele sunt capabile să producă și să trimită semnale electrice către toate celulele din corpul lor şi, din acest punct de vedere, există un fel de “creier difuz”, în timp ce la animale totul este concentrat într-un singur organ.

Datorită celor peste 700 de senzori, plantele își analizează constant mediul pentru a măsura temperatura, umiditatea, lumina etc. Nu au ochi și totuși văd, nu au nas și totuși miros, nu au urechi și totuși reacţionează la undele sonore.

Numeroase studii au arătat, de asemenea, că, în urma stresului (climat, torsiune etc.), plantele sunt capabile să-și amintească și să se adapteze la mediul lor. Această memorie variază de la câteva zile până la aproximativ patruzeci de zile pentru, de exemplu, Mimosa pudica, o specie de plante tropicale, care ar avea și abilități de învățare.

O plantă udată rar, de pildă, va fi obișnuită să trăiască în pământ mai uscat, își amintește acest lucru. Pe de altă parte, udată mai mult, în ziua în care nu va mai primi apa cu care s-a obişnuit, moare, pentru că planta depinde și de ceea ce i s-a întâmplat în vremuri anterioare.

Această “memorie” este de obicei activată cu ajutorul unei gene anterior inactive. Genele pot fi modificate chimic de factorii de mediu, cum ar fi stresul, iar aceste modificări epigenetice pot fi transmise, în unele cazuri, generației următoare.