Salcâmul s-a introdus în Europa în secolul 18 ca element inovator pentru ameliorarea terenurilor considerate degradate din punctul de vedere al producției și repunerea lor în functie.

– Salcâmul utilizează foarte eficient apa din sol. Studiu din Ungaria a arătat, că salcâmul seacă solul, contribuind la deșertificare.

– Salcâmul este capabil să disloce specii native de arbori şi plante (studiu în Spania) (cercetare publicată în prestigioasa revistă Forest Ecology and Management, 2017). În combinație, punctul de mai sus și acesta arată că salcâmul este capabil să-și formeze propria nișă ecologică prin care își crește competitivitatea față de alte specii de arbori.

– Vegetația pădurilor de salcâm este diferită de vegetația pădurilor native (stejar, carpen), plantațiile de salcâm având multe specii ruderale și multe specii exotice. Salcâmul de asemenea modifică proprietățile chimice ale solului, care se pot menține chiar mai mult de 10 ani după eliminarea salcâmului. Această moştenire îşi face efectul şi asupra vegetației şi a potențialului de restaurare ecologice a locației unde a fost salcâm.

Per ansamblu cele mai noi rezultate științifice ar trebui să facă societatea să regândească rolul salcâmului atât din punct de vedere economic cât și environmental.

Salcâmul a apărut ca element de inovare și era foarte important atunci, în contextul cunoștințelor din trecut. Azi însă, cu acumularea evidențelor pe mai multe fronturi, este timpul să regândim salcâmul.

În Uniunea Europeană salcâmul este considerat printre cele mai agresive/periculoase specii exotice.