Un sătmărean stabilit în Africa, impresionat de conditiile saracacioase de acolo a inceput sa mobilizeze cat mai multă lume şi a reuşit să ridice un spital pentru copii. Povestea se intampla in Nigeria. 

Numele celor implicaţi nu au fost făcute publice.

In continuare va redam povestea celor de la Archicraft:

De ziua României vă spunem o povestire adevărată, dintr-acelea care nu fac rating din simplul fapt că e de bine și nu e scandaloasă.

Un sătmărean, George, a plecat de vreo 5 ani în inima Africii, în Niger, pentru a ajuta la construrirea unei minime infrastructuri medicale pentru copii. Niger e pe ultima poziție din lume în clasamentul ONU privind standardul de viață și dezvoltare.

Și revenind în țară în concediu, se întâlnește cu un prieten arhitect, tot sătmărean, și încep să povestească despre ce înseamnă sărăcia pe care nici nu ne-o putem imagina și ce se întâmplă când un copil se naște cu malformații pe fondul acestei sărăcii: ce fac părinții din disperare, neavând acces la servicii medicale, ce șanse la viață au micuții acolo și ce încearcă niște creștini să facă pentru ei.

Reușiseră cu greu să achiziționeze un teren la periferia Niameiului și au aflat după ce au început să li se surpe niște mici construcții de pe el că terenul fusese cândva o groapă de gunoi.

Cam așa a venit vorba despre nevoia de a construi un pavilion, în locul unei dărâmături, unde să poată face mâncare, să poată organiza niște camere reci pentru alimente și medicamente și să poată spăla așternuturi pentru copiii aduși din deșert. Până să poată fi apți pentru operațiile pe care unii chirurgi voluntari veniți din diverse țări vroiau să le facă pentru corectarea membrelor acestor copii, ei trebuiau întâi a fi scoși din starea de subnutriție și anemie care nu le-ar fi permis să facă față unei operații și procesului de recuperare ulterior ei.

Și, ca să fie tema de proiectare completă, aflăm că tot ce au pe plan local este lutul deșertic foarte instabil, laterita, și cam atât. Fierul și praful de ciment sunt vândute doar de chinezi și sunt mai scumpe decât în România, nisipul e greu de procurat, nu e ca în vederile cu piramide și plaje… iar lemnul e mâncat instant de termite. Deci, trebuie să vedem ce se poate face din laterita aceea și, în rest, să vedem cine s-o îndura să ajute cu niște fier, ciment, poate niște ferestre și uși, ca să îi putem spune clădire, nu gaură în pământ.

Și a început un proces de proiectare colaborativă cu niște ingineri din Cluj, o sătmăreancă profesoară de structuri în Cardiff, cu un laborator fain unde trimiteam pungi suspecte cu praf de laterita pentru tot felul de probe, încât se uitau curierii la noi ca la traficanții de droguri și apoi discuții despre metode vernaculare de realizare a cărămizilor din lut presat, cu puțină apă și o presărare de ciment, că nu avem mult, și arse finalmente… de soare… la 40+ grade e totuși mai bine decât deloc.

Și multe alte pățanii și experiențe de acest fel până să ne dăm seama cu adevărat ce putea fi construit acolo și ce nu.

Cum poți obține o temperatură cu 5 grade mai scăzută la interior decât la exterior prin simplul fapt că asiguri o umbrire constantă a pereților prin intermediul unor prispe… Și cu încă 5 grade mai scăzută dacă ai o anumită masivitate a pereților de contur pentru inerție termică mare…. și încă 5 grade dacă reușești să îi faci dubli cu o cavitate de aer la mijloc… Apoi cum ventilezi natural și eficient podul, ca să nu lucrezi degeaba pe perimetru.

Și așa, din aproape în aproape, am ajuns la o configurație în care fiecare lucru, poate banal sau chiar depășit pentru noi astăzi, era sărbătorit ca o mare victorie…

În paralel, George prelua date și începea să spună și altor cunoscuți din Bihor, Cluj, Bistrița și cine mai știe pe unde, despre inițiativă și necesare de materiale care nu aveau vreo șansă a fi găsite acolo. Și uite așa, mulți oameni de ispravă au pus mână de la mână și au umplut niste containere cu fier, tablă, termoizolație, rigips, ferestre și uși, chiar și niște echipamente pentru bucătărie și le-au trimis cu vaporul acolo. Până în Senegal, că de acolo le-au preluat chinezii pe tirurile lor (monopol de te doare mintea) și contra unor costuri le-au dus până unde era nevoie. Acum pricepeți de ce este probabil mai scump să construiești în multe zone sărace din Africa decât la noi.

Vestea se duce mai departe și niște echipe de constructori români din Paris și din UK își iau concediu câteva săptămâni și merg în vacanță pe banii lor în… Niger… și încep șantierul și îi învață și pe localnici, cu ocazia asta, cum să construiască. Și alți băieți tineri dar curajoși din Turda își iau pe rând bilete de avion să petreacă 1-2 luni la soare… responsabili tehnici de execuție pe șantierul din Niger…

Și au fost cam doi ani de proiectare, supraveghere prin whatsapp (ce înseamnă internetul ajuns până în inima Africii), planificare, procurare materiale din te miri ce locuri, de vacanțe providențiale de lucru ale unor meseriași inimoși, de vizite ale autorităților să vadă ce proiect fac oamenii ăștia care o rup în engleză sau franceză dacă e nevoie, dar între ei vorbesc ceva nemaiauzit pe-acolo… ba mai mult, i-au învățat pe copiii lor și câteva cântece în română de îi creștea inima lui George auzindu-i…

Și dacă ar scrie Maniu sau Lucaciu, poate ar zice că s-a îngrijt Cel de Sus ca să vedem cum o mână de români au putut lucra cu dărnicie și ca frații pentru a ajuta în acest mod, poate mic, dar dus până la capăt, o altă nație în nevoia ei de devenire…

Dacă citești asta de 1 decembrie, îți spunem “Sus inima, române! Dacă lucrurile bune ne unesc, putem fi o mare binecuvântare unul pentru altul și pentru întreaga lume.”

În loc de laude, ne-am bucura dacă ai vrea să contribui și tu în vreun fel cât de mic la această povestire frumoasă pe care spitalele Cure o propun omenirii, vizitând pagina lor: https://cure.org/