E seara. Arsita zilei își mai face simtita prezenta, cu toate ca acum aerul este mult mai respirabil decât cu câteva ore mai îndarat. Dar e bine …. Aici în umbra zidurilor … e bine. Te imbie să-i atingi, sa simți răceala pietrei pentru a constientiza tumultul anilor care au trecut ca niște valuri neimblinzite peste zidurile colturoase, ridicate cu multe veacuri în urma de alți oameni, traitori în aceste locuri.
Ai nevoie de liniște pentru a înțelege intelepciunea pietrelor. Ai nevoie de liniște pentru a înțelege zgomotul veacurilor inchise în aceste mici „trupuri” colturoase și reci, care au simțit zbaterea vremurilor, biciuirea furioasa a vanturilor, zgomotul armelor si nebunia focului aruncat peste ziduri. Însă pietrele au rezistat … și acum își spun povestea pentru cei care doresc sa o asculte. Și trebuie sa te așezi comod bine de tot, deoarece povestea îți va fura mai mult decat „O mie și una de nopti” … Doar sunt peste 700 de veacuri de povestit, de simțit si de înțeles. Ici-colo, palcuri de vegetație s-au incapatanat sa prinda viața pe ziduri, imbracandu-le în straie vioaie. E ca o fratie a eternitatii, doua fete ale aceleiasi monede, demne să ne învețe ca totul e viața, și ca totul merita respectul cuvenit.
Zidurile își intind umbrele cu fiecare clipa cu care Soarele se scufunda tot mai mult sub țărmul orizontului. Razele își retrag imbratisarea pentru a-si odihni brațele infocate și sa revine în zori cu forte noi ca sa reinvie contururile unui trecut demult apus. Întunericul lasa doar umbre și contururi greu de deslusit, aici la poale cetatii de la Mediesu Aurit.
Nu ai termeni de comparație. Stai ca un biet muritor în fata unei eternitati ingramadita în ziduri. În fata unor povești nespuse niciodată. Simți cum materia pietrei a ferecat în propriul trup iubiri nerostite, tragedii, vremuri greu de trăit, veselii și suspine. Istoria este ferecata în aceste pietre, în jocul dintre umbre și lumini, în taceri cumplite. Tot trecutul este închis ca într-o cutie a Pandorei în aceste forme colturoase pe care le atingi, le simți, le vezi. Inchise și așezate aici în prezent, pentru a-si manifesta puterea în aceasta clipa … aici și acum.
Creierul se revolta și vrea sa gândească. Sa urle în liniștea inserarii: „Nu !!! Piatra nu e vie ! Piatra e moartă !!! Trecutul e timpul ce a fost, prezentul e acum, iar viitorul ne pandeste de după colt”. Pietrele surad și stau blânde ca niste celule în trupul cetatii, ascultand cuminti zgomotul ratiunii. Asculta și tac, deoarece ele cunoșc înțelepciunea de dincolo de spațiu și timp … chiar dacă creierul se razvrateste cu tot rationamentul sau. Pietrele simt Puterea Prezentului și încearcă să-și spună povestea.
Poate, câteva clipe „smulse eternitatii”, ne vor ajuta sa înțelegem povestea prezentului și sa vedem dincolo de conturul pietrelor …
