Trasul clopotelor este o practică străveche a Bisericii Ortodoxe, fiind folosită atât pentru a anunţa bucuria şi rugăciunea, cât şi necazul şi primejdia.

Inventatorul clopotului, cel care le-a introdus ca obiecte de cult în Biserică, este considerat Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde se trage şi denumirea apuseană de „campane“ dată clopotelor.

Paulin de Nola ar fi văzut într-un vis un câmp de flori de unde venea un sunet plăcut. Când s-a trezit, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, cu formă de cupă de floare (narcisă). În nicio opera de-a sa nu sunt menţionate însă clopotele. Prima dată, acestea apar în secolul al VII-lea, când Papa Savinian reuşeşte să dea importanţă clopotului, în viaţa de cult.

Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie în combinaţie cu toaca şi, de regulă, după baterea acesteia, fie singure. Bătutul clopotelor se face, ca şi toaca, la începutul slujbelor importante şi la unele momente de seama din cadrul acestora, la slujba de seară, la miezul nopţii, de dimineaţă, la începutul Sfintei Liturghii.

Clopotele se mai folosec şi atunci când moare cineva, atunci sună prelung şi rar; în caz de incendii, războaie sau revoluţii ori alte evenimente deosebite, calamităţi, inundaţii, grindină, cand ele bat precipitat şi alarmant. Se crede că diavolul stârneşte furtuni pe care clopotele le pot împrăştia. În vechime, creştinii trăgeau clopotele imediat cum auzeau tunete. De asemenea îi orienta pe cei rătăciţi pe vremea rea sau alunga animale şi păsări de pradă.