Așa cum v-am promis săptămâna trecută, nu am uitat povestea piratilor de pe Somes. Oricat de greu ar fi de crezut, „corabierii” de pe Somes, care transportau sare, dar și alte bunuri, nu odată au fost atacați de către pirati. Adeseori, talharii au fost incurajati în savarsirea acestor marsavii, chiar de către nobilii locurilor pe unde serpuia Somesul, „ingrasandu-si” astfel propriile vistierii.
Trebuie spus din capul locului ca piraţii nu constituie un monopol al mărilor şi oceanelor, fluviile şi râurile navigabile fiind la rândul lor pline de „tâlhari de apă dulce”, care, la fel ca şi rakeţii de azi, aşteptau ori forţau un vehicul să oprească, ca apoi s-o jefuiască. Oriunde se transportau valori, iar în Evul Mediu sarea constituia una dintre ele, se găseau şi nelegiuiţi dispuşi să-şi rişte viaţa ca să facă rost de bani fără prea multă osteneală.
Şi dacă un car cu şase boi putea transporta doar şase-şapte blocuri de sare, o plută „kurb” cuprindea o încărcătură mult mai mare, iar din preţul unui convoi prădat se putea cumpăra ditamai o moşie.
În volumul al XV-lea, de documente adunate şi publicate de E. Hurmuzaki, se găsesc consemnate mai multe cazuri de tâlhărie „la apa dulce”, amintite şi în lucrările lui Nicolae Iorga sau Ştefan Pascu.
La sfârşitul secolului al XV-lea, Valea Rodnei a trăit un fel de „febră a aurului”, după ce nobilii locali au încercat să reia lucrul la minele părăsite, de aur şi de argint. În „Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria” Iorga scrie că aici s-au strâns „o adunătură de oameni din toate părţile, primiţi de nobilii doritori de venituri şi apoi lăsaţi în voia lor”. Aceşti aventurieri au atacat în mai multe rânduri „luntrile cu sare” ce coborau pe Someş.
Uneori actele de piraterie erau încurajate de notabilităţile locale, cum s-a întâmplat în 1478, când un transport de sare de la Ocna Dejului a fost atacat pe Someş de iobagii unor nobili, la îndemnul acestora, ce aveau vreo răfuială cu cămăraşii salinelor.
„Scufundarea «navele» cu sare, a pricinuit o pagubă de 6.500 fl. aur. Ceea ce înseamnă salariul comitelui cămării de sare din Transilvania pe vreo 10 ani (800-1000 fl. anual), plus alimentele zilnice şi locuinţa sau salariul pe 32 de ani a cămăraşilor de la diferite ocne (200 fl. Anual)”, scrie în lucrarea sa Stefan Pascu. În urma plângerii depuse de transportatorii Pongracz Janos, Dragfi Miklos şi Szerdahelyi Kiss Janos, Matei Corvinul dispune ca paguba de 6.500 florini de aur să fie acoperită din visteria principatului şi eventual, recuperată din taxe suplimentare, suportate de orăşeni.
Pentru a preveni asemenea cazuri, tot în vremea lui Matei Corvinul s-au emis legi foarte clare şi stricte: „nimeni să nu cuteze a împiedica vasele, carele, sarea şi alte lucruri de ale lor (căruţaşilor şi corăbierilor), când ei sunt ocupaţi cu transportul şi vânzarea sării”. Motiv pentru care, multă vreme a fost interzis să se ridice stăvilare, zăgazuri sau mori pe Someş.
Legea ma conţinea şi următorul avertisment: „Ţinând seama de faptul că în ultima vreme numărul persoanelor care săvârşesc acte de tâlhărie pe apă şi pe uscat, precum şi de faptul că, în pofida legilor existente s-au făcut tâlhari şi au îmbrăţişat acest urâcios fel de viaţă, datorită căruia negoţul are mult de suferit, toţi negustorii şi stăpânii de care şi de vase care vor face comerţ sau troc sau schimb cu vreun tâlhar, dacă vor fi găsiţi vinovaţi, vor fi consideraţi tâlhari şi pedepsiţi ca atare”.
Printre alte pedepse, celor găsiţi vinovaţi li se interzicea asistenţa spirituală a clericilor.
Istoria plutaşilor someşeni se încheie pe la mijlocul secolului al XIX -lea, odată cu dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii şi transporturilor rutiere, lovitura de graţie fiindu-i aplicată de apariţia trenului.