Potrivit unuia dintre cei mai apreciati fotografi pe care i-a dat Tara Oasului, Ionita G. Andron, „fuga cu pastile”, obicei consemnat în lucrarea „Racsa – locuri și oameni”, ar fi legată de invazia tatarilor.

Doar puţine scrieri care pomenesc despre masacrul de la începutul veacului al XVIII-lea (1717) au ajuns până la noi, însă invazia tătarilor a rămas în memoria colectivă a oamenilor acestor locuri. Povestea de astăzi este legată chiar de Sarbatorile Pascale de acum de mai bine de 300 de ani, din satul Racsa. Întâmplarea a avut loc în ziua de 1 mai 1717.

Însă pentru a înțelege contextul poveștii, trebuie sa mai dam puțin roata timpului înapoi … pana în anul 1716. La acea vreme armata habsburgică a încercat să-şi extindă dominaţia şi asupra Ţării Româneşti şi Moldovei. Speriat de oştile care au intrat în Iaşi pe 10 ianuarie 1717, domnitorul Moldovei, Mihai Racoviţă, a cerut sprijinul unor bande de tătari cu ajutorul cărora a reuşit să-i alunge pe austrieci în Transilvania. După victoria asupra armatelor habsburgice, tătarii au trecut prin foc şi sabie satele care le-au căzut în cale. Aceştia au ajuns până în ţinuturile Sătmarului însă în cele din urmă au fost înfrânţi în Munţii Maramureşului, în bătăliile de la Cavnic şi Borşa.

Cu toate că cronicarii au omis să noteze o bună parte din întâmplările legate de invazia tătarilor, tradiţia orală spune că în duminica Paştelor, care în 1717 a căzut pe ziua de 1 mai, hoardele de tătari au atacat şi prădat satele, incendiind bisericile pe care le-au întâlnit în cale.

În cartea sa „Racşa-locuri şi oameni”, Ioniţă G. Andron pomeneşte despre un obicei din bătrâni care, potrivit autorului, este legat de invaziile tătarilor. Este vorba despre „fuga cu păştile”. Andron spune că după ce preotul sfinţeşte coşurile pascale creştinii se grăbesc spre casele lor. Acest obicei, potrivit autorului, este legat de atacul tătarilor, oamenilor fiindu-le frică de atacurile acestora. În Certeze există şi o poveste legată de ultimele invazii ale tătarilor. Bătrânii din sat spun că tătarii au intrat în Certeze în duminica Paştelui, atunci când oamenii ieşeau de la biserică. Speriaţi, localnicii s-au refugiat pe un dâmb şi acolo au mâncat din pască. Acel dâmb poartă şi în zilele noastre numele de „Pasca”.