O poveste de iarna, la gura sobei. Podurile de peste Somes (Foto)

Poveștile fac casa buna cu serile de iarna, când vântul da tarcoale peste casele oamenilor, suierand ca un nebun ce nu își mai găsește pacea. Parca nici sufletul nu te mai lasa sa ieși din casa. Te lași ademenit ori de visari, ori de vreo carte buna, care în cazul nostru e o cronica veche, cu povești și „oameni cari au fost” în „vremi” demult apuse peste acest nord de țara. Rasfoiam fără o ținta anume. Urmaresc desenele, descrierile, paginile roase ici-colo de cariile care s-au furisat în tesatura cartii vechi de mai bine de 150 de ani, incercand totodata sa dau viața, așa ca intr-o reverie ce vrea din rasputeri sa reinvie lumi de demult, unor oameni și locuri care cu sute de ani în urma își duceau existența pe aceste meleaguri.

Nu e chiar atât de ușor, cu toate ca, se cunoaște indeobste faptul ca noi, oamenii, suntem sortiti sa gândim în imagini. Cum era oare viața celor de acum 400 de ani ? Cum arata vechiul Satmar, oraș îmbrățișat, ca într-o iubire eterna de apele uneori calme, alteori nebune ale Somesului ? Nu e ușor sa îți imaginezi, din perspectiva a câtorva secole care s-au asternut ca un val peste aceste pamanturi. Care era cu adevărat viața de zi cu zi ai oamenilor care și-au dus existența cu multe generații inaintea noastră ?

Focul palpaie în soba, ca un tovarăș de nadesde, aruncand umbre jucause peste pereții reci, și luminand cu dansul copilaresc al flacarilor, cartea pe care o țin în maini. Sunt harti vechi, desene trasate de arhitectii altor vremuri dar și imagini cu vechile poduri care demult, demult într-un alt loc al gherghefului timpului, au traversat peste valurile raului lângă care stramosii noștri s-au gândit sa sadeasca radacinile Satmarului de astazi. Povestea nu va fi tare lunga, însă chiar potrivita pentru o seara rece de iarna. E vorba despre o trecere în revista a podurilor de peste Somes, în orașul Satu Mare. Primele mentiuni despre poduri apar consemnate într-un desen de acum patru veacuri, prin anii 1600 …

Așadar, pentru a nu risca sa va fac sa va pierdeți rabdarea, va invit sa dam roata timpului înapoi și sa purcedem la drum, e adevărat, unul plin cu noroaie așa cum arătau caile ce duceau în evul mediu spre zidurile Cetatii Satmarului, loc îmbrățișat, așa cum v-am povestit mai sus, de apele bătrânului Samus, rau pe care în secolele care au urmat, noi l-am botezat Somes.

Calatorul care ajungea în vecinatatea zidurilor cetatii, avea de traversat apele Somesului. Pentru asta avea la dispoziție trei poduri. Adică, trei traverse din lemn, luate adesea de apele înnebunite care își ieseau nu odată din matca, distrugand recoltele și cocioabele sarmanilor care îsi inglodeau o oarecare locuinta prin părțile locului. Erau vremuri aspre. Suntem în Anul Domnului 1600, vremuri în care tatarii, ajunsi cu cetele lor prin părțile locului, jefuiau tot ce le venea în cale. Dacă scapau de săbiile acestora, cu cocioabele nejefuite și neincendiate de hoarde salbatice, cel care ii „supara” adesea era chiar Somesul. Inundatiile erau dese, iar oamenii nu aveau puterea de a se opune navalirilor naturii. Mărturie stau nenumaratele inundatii care au sadit multă jale în rândul locuitorilor de pe malurile Somesului.

Dar sa revenim la scurta noastră călătorie. Așa cum reiese de la inceputurile poveștii noastre de astăzi, vechiul Satmar avea poduri peste Somes chiar și în evul mediu. Desenele care ne-au rămas din anii 1600 ne arata ca vechiul Samus, era traversat de trei poduri. Însa acestea nu aratau așa cum ne-am inchipui noi astăzi. Erau construite din lemn, și de multe ori, podurile erau luate de ape.

Doua veacuri mai tarziu, în 1804, în Satu Mare existau doua poduri. Un pod mic, ce traversa o ramura a Somesului, și podul mare care trecerea peste un curs mai larg al raului. Toate acestea se intamplau înainte de regularizarea cursului de apa.

Aceste poduri din lemn le-au dat și multe bătăi de cap autoritatilor orașului. Nu odată, acestea erau luate de ape, așa cum s-a întâmplat în 27 februarie 1870 cand unul dintre poduri a fost rupt de puhoiul de ape și de gheață care venea ca un torent pe Somes. Apoi, în ziua de 27 martie 1887, orașul a fost pustiit de apele raului. Primul pod din metal a fost construit în 1889. Zece ani mai târziu, în 1899, când reteaua de linii ferate s-a extins și spre orașul Satu Mare, pentru a face legătura feroviara cu Careiul, a fost construit și primul pod feroviar. Acesta a fost „sadit” chiar lângă actualul pod de fier din Satu Mare.

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial au fost distruse ambele poduri, atât cel rutier cât și podul feroviar. Apoi, au fost construite cele doua poduri care traverseaza și astăzi Somesul. Podul Decebal, cu o lungime de 630 de metri și o latime de 25 de metri, formand o bolta cu înălțimea de 20 de metri deasupra cursului de apa.

Al doilea pod, Golescu, a fost inaugurat pe data de 3 septembrie 1976. Acesta are o lungime de 520 de metri, având un travers mai scurt cu 110 metri decât Podul Decebal. Are latimea de 20 de metri și traverseaza Somesul tot la 20 de metri deasupra apei.

Focul mai palpaie în soba, însă paginile se pierd aievea sub privirea incetosata a cititorului obosit de invalmaseala literelor asternute pe hârtie. Povestea nu a fost una prea lunga, însă am aflat câte ceva din trecutul acestui oraș, și despre istoria podurilor care au însoțit Somesul în curgerea sa neincetata. Chiar dacă uneori apele sau infuriat pe constructiile boltite care le umbreau valurile, inecandu-le în furia apelor, acestea au rămas ca „tovarasi” peste veacuri, într-o îmbrățișare fără de capat, soptindu-ne clipa de clipa, povestea infiripata în tesatura eterna al acestui colt de lume.

Un Comentariu la "O poveste de iarna, la gura sobei. Podurile de peste Somes (Foto)"

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.