Un triunghi amoros. Amenințări cu moartea

Despre Mihai Eminescu, Caragiale auzise înainte de a-l întâlni. Prietenia dintre ei a fost una profundă, dar departe de a fi liniştită şi armonioasă. Cu timpul, prietenia de tinereţe, exuberantă şi inconstantă, a trecut la un alt nivel, devenind o colaborare statornică şi o apreciere reciprocă. Aceasta, până la ruperea cu totul a legăturilor …

O primă ciocnire dintre cei doi, pe teme afective, s-a făcut destul de timpuriu. După moartea tatălui, Caragiale s-a mutat cu mama şi sora sa la Bucureşti şi, o vreme, cei trei au stat la o verişoară a mamei, Cleopatra Lecca. Aceasta divorţase de colonelul Poenaru, iar Eminescu, după ce a cunoscut-o, a făcut o pasiune pentru ea. Cleopatra se înfiinţa ostentativ la şedinţele Junimii, ce se ţineau în casa lui Titu Maiorescu, stârnind rumoare prin faptul că apărea extrem de machiată, lucru care nu-l deranja pe Eminescu; ba dimpotrivă, îl atrăgea şi mai tare. Se pare, de altfel, că ea a fost cea care i-a inspirat poezia „Pe lângă plopii fără soţ”. Bănuind că prietenul său Caragiale îi face curte Cleopatrei, Eminescu, care avea o fire impusivă şi era extrem de gelos, l-a ameninţat, pare-se, cu moartea – iar Caragiale a reuşit cu mare greutate să-i spulbere bănuielile şi să-l liniştească.

Pe lângă discuţiile literare, politice, filozofice pe care le dezbăteau pe când lucrau împreună la „Timpul” ca redactori, e posibil să-şi fi mărturisit unul altuia şi ceva amănunte ale vieţii lor intime. Probabil, astfel a aflat Caragiale de legătura prietenului său cu Veronica Micle, aflată la Iaşi, şi căruia marele poet îi trimitea scrisori pasionale.

Numit revizor şcolar în judeţele Nemţ şi Suceava, Caragiale o cunoaşte şi el, la Iaşi, pe Veronica Micle şi între ei se înfiripă o prietenie, urmată de o întreagă corespondenţă.

Posibil ca I.L. Caragiale să nu fi văzut legătura dintre Eminescu şi Veronica Micle ca pe una serioasă, ştiind cât de temperamental şi desprins de realitate era, de multe ori, prietenul său, iubind mai mult idealul de femeie decât femeia în sine. Sau poate că revizorul Caragiale a fost pur şi simplu curios să afle cum e femeia de care vorbea cu atâta înflăcărare prietenul său. Cert e că, întâlnind-o pe Veronica la Iaşi, în cadrul unui cenaclu al Junimii, Caragiale nu şi-a pus problema că-i poate face vreun rău poetului, considerând-o doar o toană, care putea să ia repede forma altei femei. Un factor important al implicării Veronicăi în relaţia cu Caragiale se poate să fi fost şi lipsa lui Eminescu din Iaşi, prins cu problemele ziarului „Timpul”, lipsă pe care Veronica a resimţit-o acut, ca pe o părăsire.

Caragiale află de la Eminescu despre planurile poetului de a o lua de nevastă pe Veronica Micle; şi, neştiind cum să procedeze, se duce la Maiorescu şi îi povesteşte deschis despre istoria lui cu Veronica Micle, dar şi despre intenţiile prietenului său. Caragiale conchide că Eminescu ar trebui împiedicat, Veronica având mai mulţi prieteni intimi, printre care şi pe el. Maiorescu, uluit, nu ştie ce hotărâre să ia. Primind şi vizita lui Eminescu, care, încolţit, recunoaşte că se gândeşte serios la căsătorie, Maiorescu încearcă să-l abată de la planul lui, scoţând în evidenţă tot soiul de considerente morale şi materiale: căsnicia necesită un fond material substanţial, ei sunt amândoi săraci etcetera. Cum Eminescu rezistă în faţa invaziei de argumente, Maiorescu îi spune că poezia, cea care l-a ridicat unde e acum, ar avea de suferit – dar Eminescu e decis s-o lase deoparte: poezia nu-i adusese nimic bun. Neputând să-l convingă altfel, Maiorescu îi spune de-a dreptul ce-i povestise Caragiale – şi, astfel, tot universul clădit pe iubire sinceră al poetului se prăbuşeşte brusc.

La începutul anului 1882, Eminescu se impaca cu Veronica, însă îi cere acesteia să păstreze tăcerea asupra acestui fapt. Desigur, de căsătorie nu mai poate fi vorba. Dar Caragiale se mai întâlneşte cu Veronica – mai mult ca să afle ce face şi ce gândeşte vechiul său prieten – şi e, din nou, ameninţat cu moartea. Într-una dintre scrisori, Veronica îi spune lui Eminescu că Ion Luca Caragiale a acuzat-o că ea i-ar fi mărturisit păcatul ei doar ca să le strice lor prietenia. De cealaltă parte, scrisorile Veronicăi către Caragiale nu i-au fost restituite femeii niciodată, chiar dacă ea le-a cerut insistent, şi nici nu se mai ştie nimic de soarta lor. Într-un final, pentru a pune capăt unei situaţii devenite penibile, Caragiale cere mutarea ca revizor şcolar la Argeş şi Vâlcea.

Sursa: Historia

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.