De ce „Satmarul” de mai apoi ? Simplu … în acest articol vorbim despre o lume cu mult dinainte de momentul în care omul a făcut primii pași pe Pamant. O lume în care, actualii munți vulcanici din Tara Oasului, se intindeau pe fundul Marii Sarmatice, un cuprins de apa imens, ce își trimitea valurile calatoare din Europa Centrala, pana departe în Muntii Chinei de astăzi.

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns …

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace! …”, sunt memorabilele versuri scrise de Mihai Eminescu în „Scrisoarea !”.

Însă, va invit să ne începem povestea …

A fost odată ca niciodată, că de n–ar fi nu s–ar povești … Cu vreo 6-7 milioane de ani în urmă (aşa ne spun geologii), Muntii Oaş, Gutâi şi Ţibleş erau vulcani submarini ? În acele vremuri, pământurile Sătmarului de mai apoi, dar şi ale Maramureşului, Zalăului și Clujului, iar mai încolo, până departe în Asia, erau înecate de apele mării.

Nu se ştiu prea multe despre acea perioadă geologică. Geologii îi spun „miocen”, ceea ce nu ne dezvaluie prea multe din geografia acelei perioade. Ici, colo, mai multe insule, care mai apoi au devenit munţi şi dealuri.

E vorba de Marea Sarmatică care începea cam pe unde este Viena de astăzi şi se întindea până la poalele munţilor Tian-Şan din Asia Centrală. Fiind complet izolată de restul apelor sărate, şi primind cantităţi mari de apă dulce de la fluviile din regiune, Marea Sarmatică s-a îndulcit treptat.

Ulterior, Marea Sarmatică s-a fragmentat într-o serie de bazine de mai mică întindere: Lacul Balaton, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Aral şi altele, care au evoluat apoi, fiecare, separat.