Astazi, 15 iunie, se implinesc 129 de ani de la moartea poetului național al românilor, prozatorul, dramaturgul, ziaristul și gânditorul, Mihai Eminescu (1850-1889).

Sunt prea puţini cei care ştiu că Mihai Eminescu cunoştea şi aprecia creaţiile unor poeţi sătmăreni. Mai mult decât atât, se pare că ar fi avut legături destul de strânse cu unii dintre aceştia. Poetul era încântat de limba română vorbită în acest colţ de ţară.

În articolul „Memorialul comitetului” care a văzut lumina tiparului în Revista „Timpul” din Sibiu pe 4 noiembrie 1882, Eminescu scria: „Încă în a suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Sătmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimeni din ţară”.

Poetul cunoştea foarte bine realităţile locale de prin părţile Sătmarului citind presa de la Budapesta. În articolul „Nu numai motive …” apărut în „Timpul” din 29 aprilie 1882, Eminescu scria: „În adevăr, trebuinţele economice ale poporului nostru, sunt unele şi aceleaşi pretutindeni: acelaşi port la Sătmar ca şi-n Moldova …”.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.

Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București.

A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.