Dragi Fraţi şi Surori în Cristos aflaţi în sărbătoare!

Marea durere a inimii noastre este aceea că nimeni nu a fost prezent la învierea lui Isus. Au rămas doar semne, cum ar fi piatra rostogolită, mormântul gol, giulgiul mototolit uitat acolo, din care a dispărut trupul pe care îl acoperea. Noaptea bucuriei pascale este considerată şi de autorul Preconiului pascal (Exultet) una binecuvântată, „cu adevărat fericită noapte, numai ţie s-a dat să cunoşti ora în care Isus Cristos a înviat din morţi.”

În Evanghelia de astăzi am auzit despre faptul că Maria Magdalena, văzând doar piatra urnită din loc, a şi alergat la apostoli. Petru şi Ioan se grăbesc la mormânt. Soldaţii, paznicii, nu sunt nicăieri. Doar mormântul gol şi, înăuntru, giulgiul. Ce s-a putut întâmpla aici? O scurtă propoziţie a Evangheliei ne dă răspunsul: Ioan „A văzut şi a crezut.”

Ce s-a întâmplat aici şi ce a crezut apostolul Ioan?
I-au trecut poate prin minte cuvintele lui Isus pe muntele Tabor, unde L-au văzut glorificat. „[Isus] le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul [acesta] pentru ei, întrebându-se ce înseamnă „a învia din morţi.” (Mc 9, 9-10). Şi că, probabil, din această cauza ar fi spus Isus la Cina cea de Taină „Să nu se tulbure inima voastră!…căci mă duc la Tatăl, să vă pregătesc un loc.” (cf. In 14, 1-3). Atunci poate că va veni foarte curând ca să îl ducă cu Sine…şi multe altele i-au putut trece prin minte, dar de crezut, el a crezut primul, ceea ce era mai mult decât orice cunoaştere, că Isus, care este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, trăieşte. A înviat din morţi, aşa cum a prezis.

Ioan a văzut şi a crezut! El a fost discipolul multiubit, care era cel mai apropiat de inima lui Isus. A fost singurul dintre apostoli care L-a văzut pe Isus murind. El şi-a dat imediat seama. Celorlalţi apostoli nu le-a fost îndeajuns. Ei au trebuit să vadă, să atingă, să mănânce şi să bea împreună, după ce a înviat din morţi. Isus le-a reproşat necredinţa.

Iar nouă, Dragi Fraţi şi Surori, care sărbătorim astăzi Paştele, ce ne-a rămas? Pe de-o parte liturghia şi, printre multe altele, mărturia apostolilor şi sfinţilor.
În liturghie putem să ascultăm şi noi învăţătura lui Isus, care se jertfeşte pentru noi în mod sacramental. Aşa cum de Crăciun îşi face intrarea în istoria omenirii, la fel şi acum, vrea să fie de fiecare dată prezent. Căci a promis: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”(Mt 28, 20). Doar, ca şi cum lumea nu ar vrea. Niciodată nu a vrut cu adevărat. Din păcate, această realitate trebuie să o vedem în Europa de azi. Societate deschisă – este sloganul, ceea ce înseamnă că este neutră şi fără Dumnezeu. Noi mai putem încă să-I fim recunoscători bunului Dumnezeu pentru diferitele Sale haruri, pentru faptul că trăim într-o ţară, că aparţinem unui popor, unde de regulă este asumată apartenenţa la Cristos cel Înviat. Dar nu este încă suficient!
De ce anume mai este nevoie Fraţi şi Surori? De a înţelege că învierea lui Isus a făcut posibil pentru noi cel mai mare har, pe care îl oferă oricui, pe care îl vrea foarte mult, pe care şi L-ar dori foarte mult: să trăiască în noi! Trebuie să înţelegem corect cuvintele Sfântului Paul: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu!” (Col 3, 3). Dar, Sfinte Paul, – am zice – noi nu am murit încă! Destul de rău! – ar răspunde. Lumea poate să-L respingă pe Isus Înviat, să-I distrugă bisericile, dar El nici atunci nu ne abandonează. Vrea să trăiască în continuare în noi. Dar pentru aceasta trebuie să fim mai întâi morţi pentru noi înşine, pentru egoismul nostru, păcatele noastre, ca să trăiască în noi. Prin noi vrea să păşească în lume.

Cunoaştem trei niveluri ale urmării lui Cristos. Primul, când Isus stă înaintea noastră şi noi îl urmăm din punct de vedere moral. Privim la cruce şi îi urmăm exemplul. Este o etapă foarte frumoasă, dar insuficientă. Apoi, este a doua etapă, în care, prin intermediul sacramentelor şi al credinţei, suntem contemporani cu Isus. Atunci când ne împărtăşim, când suntem prezenţi aici în sfânta liturghie, nu este un eveniment îndepărtat, ci este o realitate care se întâmplă acum pentru noi şi cu noi. Şi este ceea ce ne lansează spre al treilea nivel, pe care îl numim mistic. Aceasta înseamnă că ajungem în cea mai intimă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. La acest nivel trebuie să ajungem şi atunci putem să ne transpunem pe noi înşine în cuvintele Sfântului Paul: „Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20) .
Această viaţă este posibilă. Despre realitatea acestei vieţi depun mărturie apostolii, care nu numai că s-au întâlnit cu cel Înviat, dar L-au şi primit în viaţa lor. Mulţi alţii au devenit credincioşi văzând viaţa lor plină de fericire şi şi-au jertfit viaţa cu bucurie pentru credinţa lor în Cristos cel Înviat.

Dragi Fraţi şi Surori! Despre aceasta este vorba. Sărbătoare Paştelui trebuie să aibă loc în noi. Tatăl ceresc ne-a oferit, cu Fiul Său unul-născut, toate harurile prin Spiritul Sfânt. În Anul Harului din dieceza noastră să-I facem loc în vieţile noastre lui Cristos Înviat. Împreună cu Apostolul Ioan credem şi noi că Isus din Nazaret, Mesia, Fiul lui Dumnezeu trăieşte! După exemplul apostolilor şi sfinţilor putem să-L primim pe El, izvorul oricărui har, ca pacea şi bucuria Sa să ne lumineze cu strălucire sufletele. Crucea rămâne totuşi cruce, dar cred că purtată împreună cu Cristos, este speranţa glorificării noastre.

Cu aceste gânduri le urez confraţilor preoţi, călugărilor şi călugăriţelor, dragilor mei credincioşi şi tuturor oamenilor de bună credinţă sărbători pascale pline de bucurie şi bogate în haruri.

Satu Mare, în Sărbătoarea Învierii Domnului

† Eugen episcop