Bogdan Georgescu: „O altfel de redeschidere de teatru … din punctul meu de vedere”

Teatru Carei

Teatrul proaspăt reabilitat din Carei dă un nou impuls vieții culturale din oraș. Cunoscând toate eforturile depuse de-a lungul anilor pentru finalizarea lucrărilor de reabilitare a clădirii, directorul Direcției de Cultură din municipiu, Bogdan Georgescu, și-a depănat impresiile momentului de dinaintea începerii primului spectacol în noul așezământ de cultură, clipa dând viață unei sumedenii de amintiri:

„Ieri (joi, 31 martie), înaintea primului spectacol, am închis ochii pentru câteva secunde, singur pe scena teatrului nostru proaspăt reabilitat.

Mi-am adus aminte de acele persoane care nu au mai prins această clipă, dar care zeci de ani au trudit pentru ca acest moment să aibă loc. Mi-am adus aminte de cei care repetau la lumina lămpii de petrol pe scena teatrului, de cei care montau cele mai reușite spectacole de estradă cu artiști care înainte de masă erau strungari, tâmplari ori profesori, iar după amiază erau instrumentiști, actori sau dansatori de excepție, de cei care îi acompaniau pe cei mai mari artiști, întâi pe acestă scenă și apoi în toată țara.

Îi vedeam în fața mea pe cei care dormeau pe scaunele tocite din teatru, noaptea, în timpul ultimelor repetiții generale, pe cei care improvizau toate legăturile electrice posibile și imposibile doar pentru a prezenta publicului ceva cu totul special.

Mi-au trecut prin minte momentele când umblam prin oraș după cutii de Brasero pentru a fabrica reflectoare deasupra tobelor, când înainte de spectacole mergeam și ceream împrumut din toate satele din împrejurimi boxe pentru concert, fiindcă noi nu aveam decât două; iar mai apoi dormeam în sala de spectacol neîncălzită, împreună cu liliecii și cu cei doi jderi din pod, de frică să nu intre cineva și să fure echipamentele, fiindcă ușile laterale nu se mai puteau închide deloc. Mi-am adus aminte brusc, că ne-am petrecut și o seară de Crăciun în Teatru, când, de frică să nu ia foc panoul electric din Casa de cultură, am cărat acolo tot ce era mai valoros. Nu era panoul nostru, era a celor din fostul internat ”agro”; dar era la noi în clădire.

Am văzut în fața mea momentele când puneam pături sub uși să nu intre frigul, când încălzeam sala teatrului cu o zi înaintea unui spectacol și nu reușeam să adunăm în sală mai mult de 10 grade pe timp de iarnă, când am ținut o serbare școlară cu un electrician care stătea afară la tabloul electric și care între timp ținea de siguranța principală. Mi-am adus aminte de cei are fugeau acasă după o pâine, după o slănină, după o pălincă sau vin, pentru ca atunci când sosește artistul invitat să îi putem oferi ceva original, de vestiarele transformate în bucătărie sau sală de mese. De familiile noastre, care erau parte activă la tot ce făceam în teatru.

Am revăzut momentul când într-o noapte, pe scenă, înregistram Imnul Careiului, cu deck-uri secondhand aduse din Germania.

Mi-am adus aminte de clipele când confecționam boxe pe scenă, cu lemn de la ”Crasna” și cu difuzoare rusești, cu care apoi sonorizam la Năvodari toate transmisiunile în direct făcute de Televiziunea Română. Am resimțit pentru câteva secunde acele momente de frică prin care treceam în timpul ultimelor spectacole, când tremuram împreună cu colegii mei să nu se dărâme balconul sau să nu cedeze vreo frânghie de la decor. Am revăzut parcă bucățile de cărămidă care cădeau pe scenă din hornul care începea să se dezmembreze, ligheanele care le puneam fiindcă atunci când ploua apa trecea prin tavan, sutele de cuie pe care le băteam înaintea fiecărui spectacol în scaunele rupte, cu speranța ca să mai reziste măcar încă o oră, când alungam șoarecii înainte de a intra publicul și când ne rugam să nu se întâmple nimic rău.

Și brusc mi-am dat seama, că unele dintre aceste lucruri le știu doar eu sau le știm doar unii dintre noi. Fiindcă, toți ce care au slujit această instituție careiană de cultură ani de zile, au făcut totul ca publicul să se simtă bine, să vadă acte culturale de calitate și, pe cât posibil, să nu simtă niciun fel de disconfort. Au făcut tot posibilul ca oricine a urcat pe această scenă să plece de aici cu admirație și respect.

În acel moment, am deschis ochii și m-am uitat în jur. Mi-am văzut colegii care de dimineață nu au fost încă acasă și care vor ajunge acolo doar seara târziu, după spectacol … așa cum a fost și va fi mereu. Unii dintre ei și-au petrecut ultimele câteva săptămâni în teatru, alții de luni de zile nu fac altceva decât să studieze manualele de utilizare ale echipamentelor digitale. De la cutiile de Brasero la cele mai performante echipamente de sunet și lumini. În loc de frânghiile cu contragreutate, motoare comandate de pe o tabletă. Unde intra ploaia pe gaura din tavan, acuma intră aerul condiționat. În loc de vestiarele vechi, cabine de machiaj moderne, cu dușuri și toalete proprii.

Toată lumea era agitată, fiindcă vroia ca totul să iasă bine. Colegele care lipesc afișe și umblă la școli din clasă în clasă și încearcă să vândă bilete la spectacole sau își sună cunoscuții de pe telefonul propriu pentru același motiv s-au transformat în garderobiere, alți colegi, care în timpul zilei pregătesc copii talentați, care spre norocul nostru, sunt descoperiți de mari televiziuni din România sau Ungaria, s-au transformat în controlori de bilete, alții în mașiniști și alții în supraveghetori.

Nici noi nu am știut cum va funcționa. Cum e să vinzi bilete la parter pe trei rânduri, la loje la parter și etaj și în plus și la balconul de care tot nu am scăpat.

Am trecut cu bine peste primul spectacol. Invitatul serii și staff-ul acestuia s-au arătat impresionați de Sala Teatrului, de dotări și de acustică. Poate au fost cei mai în măsura să facă afirmații în acest sens.

Publicul a plecat, am rămas doar noi. Era un moment de genul: „am făcut-o și pe asta …”. Parcă cu toții mai așteptam ceva, dar nu era clar ce. A fost un sentiment ciudat, pe care nu aș vrea să îl dezvolt.

Am făcut o poză împreună în hol, ne-am felicitat noi între noi, am închis ușa și am plecat … împreună cu laudele primite de la unul dintre cei mai mari artiști, care a văzut la viața lui sute sau poate mii de săli de spectacol.

Cred că acesta e momentul în care trebuie să le mulțumesc acelora care zeci de ani au lucrat pentru actul cultural careian, celor care au făcut nenumărate sacrificii de-a lungul timpului și care au fost nevoiți să lucreze uneori în condiții inumane.

Le mulțumesc colegilor mei că au crezut mereu în ceea ce fac, că au pus suflet în tot ceea ce au intreprins. Sunt mândru că lucrez cu o asemenea echipă!

Le doresc să folosească clădirile și dotările Casei de Cultură și ale Teatrului cu multă sănătate, să se bucure de ceea ce au și să își servească întotdeauna comunitatea, așa cum au făcut-o și înaintașii lor”.

Un Comentariu la "Bogdan Georgescu: „O altfel de redeschidere de teatru … din punctul meu de vedere”"

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.