Cinci minute în balon (Foto&Video)

poveste balon1

poveste balon3

poveste balon4

poveste balon5

poveste balon6

poveste balon7

poveste balon8

poveste balon9

poveste balon10

poveste balon11

poveste balon12

poveste balon13

Nu știu ce au simțit primii călători care s-au ridicat în văzduh cu un balon cu aer cald, și nici eroii lui Jules Verne din „Cinci săptămâni în balon”, însă după ce am coborât azi (18 octombrie) din nacelă și am simțit pe propria piele cum e să te înalți în văzduh cu un balon, pot să vă spun că experiența merită încercată măcar o dată în viață. Chiar și titlul „poveștii” l-am ales făcând trimitere la romanul lui Jules Verne, scriitorul francez care cu mai bine de un veac în urmă și-a trimis eroii să exploreze Africa neagră, călătorind într-un balon cu aer cald.

Sub un cer cenușiu și mohorât, pornit în orice moment să-și lase „lacrimile” să cadă peste pământul greu încercat de toamna târzie, câțiva oameni munceau de zor în jurul unui balon imens, pregătindu-l pentru a-l înălța în văzduh. Încet, încet, balonul se ridica jucăuș, mișcat de aerul ce urca antrenat de arzătorul ce scotea sunete de monstru. Câteva secunde de liniște, apoi din nou acea „expirație” a monstrului care făcea ca aerul din jur să vibreze, producând un zgomot infernal.

Nu-i trebuie nici 20 de minute și balonul „prinde viață”, îndreptându-și fața convexă spre cerul mohorât care și el parcă își mai permite un zâmbet fugărind norii, lâsând soarele să-și arunce privirea asupra acestui petec de pământ.
Așa cum era de aștepta, primii călători care se îndreptau spre nacela balonului erau niște copii zglobii, însoțiți de părinți, care mai reținuți, priveau cu frică spre balonul ce urma să-i urce la câteva zeci de metri altitudine.

Îmbarcarea nu este lipsită de greutăți și pune puțin la încercare condiția fizică a călătorilor. Neavând nici o ușă pentru îmbarcare, călătorii sunt nevoiți să urce peste bordul nacelei ajutați de coordonatorii zborului dar și de carabinele de oțel care fixează nacela de anvelopă (balonul propriu-zis).

Odată îmbarcați, „monstrul de oțel” mai respiră de două, trei ori, poate pentru a prinde puteri, după care, primind „botezul focului” balonul se înalță încet, desprinzându-se de sol. După un popas de câteva minute în aer, balonul se apropie de pământ, urmând apoi debarcarea călătorilor.

Îmi aștept rândul, deoarece debarcarea alternată cu îmbarcarea, decurge mai anevoios. Procedeul e simplu, explică o doamnă ce strânge în mâini o frânghie cu care imobilizează balonul la sol. Pentru a menține echilibrul balonului, după fiecare pasager care coboară din nacelă urcă un alt călător, astfel că greutatea de aproximativ 250-300 de kg cât este capacitatea balonului, se menține relativ constantă.

Trec cu ușurință peste bordul nacelei și îmi găsesc un loc într-unul din colțurile acesteia, permițându-le și altora să se îmbarce. După ce noii călători și-au găsit fiecare locul, balonul se zgâlțâie de două-trei ori pentru a-și găsi echilibrul, iar arzătorul începe să scoată din nou acel zgomot infernal, de această dată chiar deasupra capetelor noastre. „Expirațiile” îndelungate sunt necesare pentru a reîncălzi aerul din balon și pentru ca aparatul de zbor „să prindă puteri” în noua sa călătorie.

„Încă puțin”, spune doamna cu frânghia. Arzătorul mai trage două sufluri iar nacela se zgâlțâie ușor, prinzând parcă viață odată cu uriașul balon ce se înalță deasupra noastră. Cu fiecare respirație, arzătorul își trimite căldura și deasupra călătorilor, înfierbântând aerul, dând impresia că te afli în apropierea unui cuptor imens.

Ușor, ușor ne desprindem de sol. Balonul urcă lin, fără ca să se zbată încercând să scape de strânsoarea frânghiilor de fixare. Nimic asemănător cu ceea ce simți la decolarea unui avion sau la urcarea cu liftul. Ascensiunea este lină, fără mișcări bruște. Poposim la vreo 30 de metri altitudine. Un curent de aer ce s-a trezit deranjat de balonul nostru se împotrivește supărat și ne zgâlțâie puțin. Balonul imens de 4.000 de metri cubi rezistă împotrivirii vântului supărat, și mai inspiră din aerul cald al arzătorului, găsindu-și fără probleme echilibrul.

Stâm câteva minute suspendați în aer, având posibilitatea să privim în depărtare, dincolo de coroana copacilor, la blocurile cenușii și curțile caselor învecinate. E o liniște apăsătoare, doar țăcănitul aparatelor de fotografiat sau al telefoanelor mobile se mai aude din când în când.

Flăcările se înalță din nou, însoțite de acel zgomot asurzitor, apoi „monstrul” se oprește din respirat, iar nacela se apropie încet de locul de aterizare. Ne apropiem încet de pământ, iar unul dintre copii începe numărătoarea inversă. Contactul cu solul este simțit de către fiecare dintre noi, este ca o izbitură, însă cu mult sub pragul de periculozitate.

Lăsăm ca balonul să se liniștească după ce a purtat în zbor șase oameni, apoi începe debarcarea, urmând aceleași reguli precum la urcare.

Cele câteva minute în balon au fost mai mult decât suficiente pentru a-mi aprinde imaginația și să mă gândesc la o călătorie adevărată cu un balon cu aer cald, explorând din văzduh (de ce nu?) frumusețile județului nostru (și nu numai). Cine știe ? Poate odată și-odată, acest vis va deveni realitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.