Din punct de vedere medical, egiptenii considerau că omul se naște sănătos, iar bolile apar din cauza unui mediu de viață poluat, dar și pentru că nu se păstrează legătura cu divinitatea.
În civilizația egipteană femeile nășteau stând ghemuite pe două cărămizi, ajutate de o altă femeie care ținea mâinile pe genunchii femeii însărcinate, susținand-o. Femeile alăptau copiii până la vârsta de trei ani. Pentru fertilitate și pentru sănătatea viitorului prunc se foloseau extracte din diverse plante amestecate cu grăsime de crocodil și suc de salcâm, care și în prezent și-au dovedit capacitățile terapeutice.
Tot egiptenii au dovedit că sunt printre primele civilizații care dețin tehnica îmbălsămării, proceduri inegalate până în prezent, ca și metodă de conservare a corpului uman. Medicii egipteni cunoșteau și noțiuni de chirurgie, au efectuat operații cu succes și au tratat multiple plăgi de nenumărate ori. Rănile erau cusute cu ac și ață, folosind tehnici speciale. În prima zi dupa coasere, rana se ținea acoperită cu carne de animal cu scopul de a preveni sângerările. Carnea de origine animală, în contact cu cea a ființei umane, are efect coagulant.
Ca și bandaje, egiptenii foloseau fașe din fibre vegetale, precum și plante medicinale pentru tratament și vindecare rapidă. În tratamentul sistemului osos se foloseau, pentru prepararea gipsului, mierea de albine combinată cu ceară de copaci; amestecul se usca și menținea osul fracturat imobilizat până la vindecare.
În cazul infecțiilor, egiptenii utilizau diverse amestecuri din plante cu efect antibiotic, însă obligatoriu cu mucegai de grâu. Ca și antiseptic, egiptenii foloseau tămâia, vinul de curmale, terpentina și ceaiul de salcâm.
Amestecurile din plante cu efecte halucinogene și analgezice erau folosite ca anestezic în cazurile mai dificile. Pentru cazurile mai ușoare se foloseau preparate din plante medicinale și tehnici de acupunctură. În operațiile de amputare a membrelor era utilizat ca anestezic un amestec din apă și otet, la care se adăuga pulbere de marmură. Amestecul declanșa o reacție chimică din care se degaja un gaz care criogeniza (îngheța) rana. Prin urmare, egiptenii au fost primii care au descoperit criogenia și cunoșteau aceste proceduri.
De asemenea, știau că arderea unei răni cu metal încins oprește hemoragia. În traumatologie foloseau diverse tije pentru imobilizare, fabricate din materiale diverse. În sarcofagul arhitectului Ipudji, din anul 1300 î. Hr., s-au descoperit desene cu așezarea oaselor în jurul acestor tije produse de către egipteni. Tot din această perioadă datează o mumie cu șuruburi folosite în procesul de fixare și reconstrucție a oaselor fracturate.
În cazul arsurilor, zonele afectate erau învelite cu piele de oaie. Înainte de învelire, persoana era dezinfectată cu lapte de capră, plante și frunze de salcâm. Bandajele erau schimbate timp de aproximativ 14 zile. După 14 zile, rănile erau vindecate complet, fără cicatrici.
Pentru tratamentul tusei, se făceau inhalații cu miere, iaurt, lapte de capră, castane și sâmburi de curmale măcinate.
Pentru migrene și dureri de cap mari, se pregăteau plante în care se amesteca pulbere de pisică de mare (preparat din țesut uscat și măcinat). Efectul era spectaculos. În cazul durerilor de urechi se folosea suc cald de ceapă.