1717 – anul în care tătarii au prădat ţinuturile Sătmarului

Tatarii-satu-mare
„Dâmbul tătarilor” din Micula, Pir, Medieşu Aurit, Bogdand, Agriş, Hodod sau „Pădurea tătarilor” de la Atea, Dorolţ şi Pelişor, „Cimitirul tătarilor” de la Craidorolţ sau „Fântâna tătarilor” de lângă satul Cehăluţ, sunt doar câteva locuri ai căror nume ne amintesc de vremurile în care tătarii au călcat în copitele cailor ţinuturile Sătmarului. Doar puţine scrieri care pomenesc despre masacrul de la începutul veacului al XVIII-lea (1717) au ajuns până la noi, însă invazia tătarilor a rămas în memoria colectivă a oamenilor acestor locuri.
Totul a început în anul 1716, când armata habsburgică a încercat să-şi extindă dominaţia şi asupra Ţării Româneşti şi Moldovei. Speriat de oştile care au intrat în Iaşi pe 10 ianuarie 1717, domnitorul Moldovei, Mihai Racoviţă, a cerut sprijinul unor bande de tătari cu ajutorul cărora a reuşit să-i alunge pe austrieci în Transilvania. După victoria asupra armatelor habsburgice, tătarii au trecut prin foc şi sabie satele care le-au căzut în cale. Aceştia au ajuns până în ţinuturile Sătmarului însă în cele din urmă au fost înfrânţi în Munţii Maramureşului, în bătăliile de la Cavnic şi Borşa.

Cu toate că cronicarii au omis să noteze o bună parte din întâmplările legate de invazia tătarilor, tradiţia orală spune că în duminica Paştelor, care în 1717 a căzut pe ziua de 1 mai, hoardele de tătari au atacat şi prădat satele, incendiind bisericile pe care le-au întâlnit în cale. În cartea sa „Racşa-locuri şi oameni”, Ioniţă G. Andron pomeneşte despre un obicei din bătrâni care, potrivit autorului, este legat de invaziile tătarilor. Este vorba despre „fuga cu păştile”. Andron spune că după ce preotul sfinţeşte coşurile pascale creştinii se grăbesc spre casele lor. Acest obicei, potrivit autorului, este legat de atacul tătarilor, oamenilor fiindu-le frică de atacurile acestora. În Certeze există şi o poveste legată de ultimele invazii ale tătarilor. Bătrânii din sat spun că tătarii au intrat în Certeze în duminica Paştelui, atunci când oamenii ieşeau de la biserică. Speriaţi, localnicii s-au refugiat pe un dâmb şi acolo au mâncat din pască. Acel dâmb poartă şi în zilele noastre numele de „Pasca”.

În 1717, oastea tătarilor a pârjolit şi satul Micula, ducându-i pe moşierul Mikolai Gyorgy şi pe nevasta acestuia în robie. În vara aceluiaşi an şi satul Pelişor a fost pârjolit de tătari. Furiei distrugătoare nu a scăpat nici biserica din Negreşti-Oaş, tătarii distrugând întregul sat (Negreştiul era sat la acea vreme). După acest dezastru nu s-au mai întors decât 30 de familii în localitate. Totodată, în timpul năvălirii tătarilor, locuitorii din Berveni şi Căpleni s-au refugiat în stufărişul mlaştinii Ecedea.

Potrivit unor istoriografi, precum Szirmay Antal cel care a scris o lucrare monumentală dedicată istoriei acestor ţinuturi (carte apărută în 1810), aproximativ două treimi din localităţile sătmărene au fost devastate de tătari. Oştile conduse de Agiamet Gerei şi Colceag Aga au ocolit cetatea Sătmarului şi s-au îndreptat spre Sighet însă în cele din urmă au fost încolţite şi învinse în Munţii Maramureşului.

Szirmay ne dezvăluie că atacul tătarilor din primăvara şi vara anului 1717 a fost de o violenţă fără precedent. Numai în ţinuturile Sătmarului fiind distruse zeci de localităţi, au fost ucişi mii de oameni şi au fost luaţi în robie peste 12.000 de localnici.

Este şi o teorie potrivit căreia, aflaţi în degringolada retragerii, o parte din armata tătarilor s-ar fi ascuns prin păduri iar mai târziu s-ar fi topit în marea masă a autohtonilor. Dar în lipsa unor studii serioase de istorie, antropologie, de antropologie culturală şi nu în ultimul rând de genetică, această teorie rămână doar o simplă poveste. Cert este însă că multe familii din judeţul Satu Mare poartă numele de „Tătar” sau „Tătaru”. Se ştie că în vechime numele nu se dădeau la întâmplare ci aveau o motivaţie bine întemeiată. Să fie vorba de o motivaţie legată de descendenţa celor care poartă acest nume? Greu de spus.

În concluzie fie spus, invazia tătarilor din 1717 rămâne o altă filă de istorie locală prea puţin cercetată de către istorici. Cert este însă că, după acel an fatidic, tătarii nu au mai atacat niciodată aceste zone. Şi probabil dacă Mihai Racoviţă nu le-ar fi cerut ajutorul pentru a-şi salva tronul, tătarii nu ar fi ajuns nici în 1717 în aceste ţinuturi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.