Uneori poveştile sunt condamnate să piară înainte ca cineva să aibă puterea de a descâlcii „şoaptele” ce îşi croiesc cu încăpăţânare drumul prin ghergheful timpului. Alteori, cronicarul rămas fascinat de întâmplările de demult alege să împărtăşească lumii întregi poveştile vremurilor ce au trecut. Şi ar fi păcat să nu avem cronicari, povestitori, scriitori … Cât de searbădă ar fi lumea fără ei … fără poveştile lor?

Karina M. Vlad, autoarea Şerpoaicei, vine să umple un gol imens în domeniul romanului istoric românesc în general şi a Sătmarului în special, dezvăluind o poveste fascinantă, veche de secole. „(Şerpoaica) este un roman despre „acasă” şi despre „a fost odată”. Este ficţiune istorică, dar şi mitologică, şi este mai ales o cutremurătoare poveste de dragoste” spune autoarea romanului. Sătmăreanca noastră a aşternut pe hârtie „un basm pentru oameni mari … inspirată de una dintre cele mai frumoase legende tranilvănene: cea a cetăţii din Ardud”. Romanului a văzut lumina tiparului la Editura „Ecou Transilvan”  şi se află la cea de-a II-a ediţie. Şi cum rostul acestui interviu este de a lăsa autoarea să vorbească despre creaţia sa, vă invit să pătrundem în mirifica lume pusă în scenă de Karina M. Vlad.

Reporter: Anul trecut, vizitând Cetatea din Ardud, mi-a căzut în mână o carte care m-a atras imediat prin tema aleasă de către povestitor: un amestec între istorie şi legendă, cu privire la unul dintre cele mai senzaţionale (zic eu) locuri din judeţ, oraşul Ardud. Am frunzărit cartea şi imediat mi-am dat seama că o voi citi pe nerăsuflate. Ce este „Şerpoaica” şi ce anume reprezintă pentru sătmăreni?
Karina M. Vlad: Şerpoaica este un roman despre „acasă” şi despre „a fost odată”. Este ficţiune istorică, dar şi mitologică, şi este mai ales o cutremurătoare poveste de dragoste, inspirată de una dintre cele mai frumoase legende transilvănene: cea a cetăţii din Ardud. Este, de fapt, un basm pentru oameni mari, cum îmi place să-i zic, în care istoria şi realitatea sunt voit distorsionate astfel încât să dea naştere unui moment de magie, printr-o lectură plăcută, accesibilă şi, sper eu, emoţionantă. Am inserat de asemenea în urzeala naraţiunii şi alte legende şi poveşti de la noi, precum cea a satului zânelor, Cămărzana, a sihastrului Nikita din Tarna, a castelului din Carei şi a bisericii din Acâş, toate legate prin firul roşu al poveştii înseşi. Cât despre elementele mitologice – zâne, iele, strigoi şi zburători – apar în carte tocmai pentru că niciunde nu găsim o mitologie mai fascinantă şi mai bogată decât aici şi nu puteau aşadar, să lipsească dintr-o poveste despre o cetate transilvăneană.

R.: Aceasta este cea de-a doua ediţie a romanului. Ce aduce nou?
K.M.V.: Noutatea constă în două noi colaborări care au avut ca rezultat o variantă mult îmbunătăţită a cărţii. Una este cea cu Editura „Ecou Transilvan”, unde am întâlnit o echipă entuziastă de profesionişti, formată din doamna director Nadia Fărcaş şi poeta clujeancă Andreia E. Precub. Aceasta din urmă, în calitate de redactor, a pus ceva din viziunea ei artistică şi poetică în crearea volumului, dându-i astfel un nou suflu de viaţă. Crucială a fost, însă, colaborarea cu cel pe care-l consider mentorul şi idolul meu literar, Oliviu Crâznic, autorul romanului gotic, celebru la noi “Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” şi laureat al Premiului Societăţii Europene de Science Fiction şi Fantasy. Oliviu Crâznic este cel care nu numai că a binevoit să-mi citească manuscrisul, dar mi-a dat şi un nou imbold în lupta mea pentru publicarea Şerpoaicei. Fiind un autor tânăr, dar experimentat, m-a ajutat să-mi formez o nouă viziune asupra a ceea ce voiam să transmit, şi chiar mi-a dezvăluit câteva trucuri literare magice, un gest altruist care, mărturisesc, m-a lăsat complet perplexă în această lume în care – şi aici mă refer şi la domeniul literar – „homo hominis lupus est!”. Am mai primit un sprijin important din partea primăriei Ardud, ca organizatoare a lansării care va avea loc pe 20 iulie, cu ocazia Festivalului medieval. Domnul primar Ovidiu Duma mi-a fost alături de la bun început, încă de la prima ediţie. Nu am cuvinte să le mulţumesc tuturor îndeajuns. La fel şi lui Florin Gherasim, de la Ghera Production, care a realizat acea minunată imagine de pe coperta romanului, dar şi Martinei Moiş, modelul care o întruchipează atât de bine pe Şerpoaică, tot pe copertă.

R.: Înainte de a mai da timpul îndărăt şi de a păşi pe calea tainelor de demult, când istoria se închega cu legendele acestor meleaguri, vă rog să ne vorbiţi despre dumneavoastră. Cine este Karina Vlad?
K.M.V.: Sunt sătmăreancă, pentru că aici m-am născut şi mă consider şi ardudeancă, pentru că acolo mi-am petrecut vacanţele copilăriei. Am studiat psihologia la Bucureşti, am profesat ca jurnalistă în Satu Mare, iar acum trăiesc de 12 ani în Portugalia şi încerc să îmi asum şi această identitate, cea de cetăţean portughez, aprofundând limba, literatura, istoria şi cultura de aici. Dar sunt în primul rând mamă şi soţie.

R.: De unde această aplecare către scris … către mister?
K.M.V.: Plăcerea de a scrie cred că am moştenit-o de la bunicul meu, după cum mi-am dat seama din scrisorile trimise din război – şi pe care le păstrăm în familie – unele în româneşte, altele în maghiară, şi în care, deşi cenzurate, vorbea atât de frumos despre «Rusia cea albă» şi despre lipsa pâinii. Aşa era bunicul şi tata tot ca el, uneori hâtru, alteori poet … Iar fascinaţia pentru mister se datorează cu siguranţă faptului că am crescut la o aruncătură de băţ de cea mai misterioasă, tragică şi necunoscută pe atunci, cetate din Transilvania: cea din Ardud. Copil fiind, şi mai «băieţoasă» din fire, după cum mi se reproşa, i-am cercetat cu de-amănuntul toate cotloanele în căutarea unor comori ascunse şi pasaje secrete, pe care le-am găsit, e drept, doar în imaginaţia mea, dar acolo erau exact atât de minunate pe cât mă aşteptam.

R.: Şerpoaica deschide o filă de istorie, dar provoacă şi multe întrebări. Când s-a îngemănat în mintea prozatorului Karina Vlad tema acestui roman? Şi de ce tocmai ficţiune istorică?
K.M.V.: Povestea Şerpoaicei am auzit-o de mică de la tatăl şi de la bunicul meu. Ca jurnalistă m-am lovit apoi din nou de ea, pe când filmam reportaje pentru emisiunea „Bună dimineaţa”, de la Pro Tv. Tot atunci am descoperit şi celelalte legende reprezentative pentru judeţul nostru, despre care vă vorbeam. Dar decizia de a scrie un roman, am luat-o în vara anului 2011, când am fost într-un scurt concediu la Ardud şi cetatea se afla deja în renovare. Mi-am dat seama că povestea ei se putea face auzită, acum că cetatea urma să reflecte din nou măreţia unor vremuri demult apuse. Şi de ce ficţiune istorică? Pentru că ficţiunea istorică mi-a dat posibilitatea să reconstitui acea parte din povestea „fetei lui Rakoczi”, care fiind despre dragoste, război, trădare şi moarte, nu era pentru urechile copiilor, pe vremea când părinţii şi bunicii ne-o depănau. Oricine cunoaşte legenda prinţesei transformată în strigoi cu chip de şarpe – blestemată fiind de propriul părinte pe care l-a trădat din dragoste – cu siguranţă şi-a pus întrebarea: „De ce?”. Ce fel de motivaţii profund umane ar putea duce la un grad atât de înalt de trădare? Şi tot ficţiunea istorică e cea care ne poate ajuta să ne imaginăm un scenariu posibil. Iar aceasta era o poveste care trebuia să fie spusă, având în vedere câte generaţii a marcat. Pentru că, la fel ca în cazul amintirilor noastre individuale, şi memoriile colective sunt cu atât mai durabile în timp, cu cât încărcătura lor emoţională este mai mare. Cât de cutremurătoare trebuie să fi fost povestea „fetei lui Rakoczi”, de s-a conservat astfel în conştiinţa colectivă şi a ajuns până la noi? Cui să nu îi placă? Cine să nu o înţeleagă? Doar cine nu a trădat, sau nu a fost trădat vreodată, din dragoste.

R.: Legenda „Şerpoaicei” – scrie în nota de final a cărţii – „este un basm pentru oameni mari”. Oamenii din ziua de azi mai au nevoie de poveşti?
K.M.V.: Ca de aer. Este ceea ce ne defineşte ca specie. Faptul că suntem capabili să transmitem informaţii generaţiilor viitoare. Timp de milenii acest lucru s-a făcut sub formă de poveşti care au început odată cu limbajul articulat, au fost reprezentate apoi în desene rupestre, scrijelite în piatră şi pe tăbliţe de lut, scrise pe papirus, tipărite în cărţi, iar acum le citim pe iPad. Doar suportul pe care sunt transmise se schimbă. Utilitatea lor rămâne aceeaşi: cea de aviz, în primul rând, de a nu repeta greşelile celor de dinaintea noastră. Un exemplu elocvent şi recent e cel legat de devastatorul tsunami din Japonia. Într-o aşezare oarecare, cei care şi-au amintit o legendă locală străveche şi au urmat instrucţiunile ei, s-au salvat. Deci, indiferent de gradul de ficţiune conţinut de o poveste, aceasta îşi poate găsi utilitatea în realitatea imediată, pentru că poveştile sunt, de fapt, căutarea unor răspunsuri şi soluţii la angoasele noastre existenţiale, cum ar fi, mai ales, teama de moarte. De aici şi tema nemuririi, abordată în carte, şi care, ca în orice basm, simbolizează speranţa noastră de izbăvire în această vale a plângerii, în care «toţi se nasc spre a muri». Paradoxal este faptul că ceea ce durează în timp, uneori chiar mai mult decât cetăţile de piatră, sunt poveştile acelor locuri.

R.: Cât timp aţi lucrat la scrierea acestei poveşti?
K.M.V.: Nu cât aş fi vrut, dar nu regret. Cum spuneam, sunt în primul rând mamă şi soţie şi ca orice femeie încerc să-mi drămuiesc timpul într-o binecuvântată, dar uneori şi exasperantă rutină, fără să-mi neglijez nici atribuţiile profesionale şi sociale. Tocmai de aceea le sunt profund recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat în acest demers şi care mi-au oferit astfel darul cel mai demn de preţuit, din punctul meu de vedere: timpul lor.

R.: Poveşti de o frumuseţe cutremurătoare, uitate în ungherele avutului nostru spiritual, se regăsesc şi în alte zone ale judeţului. Mă gândesc aici la Carei, Acâş, Cămârzana etc. Cu toate acestea, pe noi sătmărenii nu ne preocupă destul, cred eu, dezgroparea istoriei noastre locale. Cum se poate explica acest dezinteres faţă de trecut?
K.M.V.: Dezgroparea istoriei se impune doar când simţim nevoia să învăţăm ceva din ea. Noi trăim acum într-o eră a abundenţei, în care înţelegerea istoriei, ca un şir nesfârşit de lupte sângeroase pentru resurse, impune un exerciţiu foarte dificil de empatie, acrobatic chiar, pentru că în lumina vremurilor de acum, chiar şi cele mai eroice fapte din trecut ne pot părea abjecte. În cazul „Şerpoaicei”, cum am subliniat mereu, lecţia pe care ne-o oferă istoria este aceea a cooperării dintre români şi maghiari, aici în Transilvania, în vremuri de restrişte. Alianţa lui Rakoczi cu haiducii lui Pintea, în acel început de secol al XVIII-lea, ne arată că românii şi maghiarii au luptat nu doar unii împotriva altora, ci uneori şi împreună pentru atingerea unui scop comun, în vremuri marcate de crize mult mai grave decât cea pe care o trăim noi acum, într-o ţară pustiită de ciumă, de războaiele dintre titanicele imperii ale acelor vremuri, dar şi de cele mai crâncene ierni pe care Europa le-a cunoscut vreodată.
Cât despre celelalte locaţii pomenite, se regăsesc în această naraţiune, tocmai pentru că fac parte din zestrea noastră culturală comună, chiar dacă sunt produsul a două culturi diferite. Multiculturalitatea s-a născut în Transilvania, cu mult înainte ca globalizarea să fi adus vorba despre ea. Iar eu sunt profund recunoscătoare că am avut şansa să trăiesc într-un loc în care multiculturalitatea nu doar că era posibilă, dar era ceva ce făcea parte din cotidian. Cred că asta m-a ajutat – la fel ca pe alţi ardeleni – să mă adaptez atât de bine în lumea largă şi să mă simt, oriunde în lume, acasă.

R.: Dacă tot stau de vorbă cu un scriitor, îmi îngăduiţi să vă întreb (deşi intuiesc răspunsul), se poate trăi din scris?
K.M.V.: Probabil. Dar nu în România. Adică, mă îndoiesc. Statisticile ne menţionează ca fiind europenii care cumpărăm cele mai puţine cărţi. Asta nu înseamnă că nu se citeşte în biblioteci, sau că nu se asimilează cultura prin alte mijloace: on-line, presă, cinema, tv, teatru. Oricum, este motivul pentru care mulţi scriitori de la noi preferă să se auto-intituleze „autori”, nu „scriitori”. Ca să fac o comparaţie cu ceea ce văd în ţara mea adoptivă, Portugalia, nu zic că acolo scriitorii autohtoni sunt consideraţi eroi naţionali, dar sunt citiţi la scală mult mai largă şi consideraţi un motiv de mândrie. Iar de citit, se citeşte peste tot şi în toate ipostazele cotidianului, deşi, aproape fără excepţie, cele care pot fi văzute mai des cu o carte în mână, sunt femeile. Ceea ce îmi confirmă teoria conform căreia cultura a fost propagată mereu nu doar de cărturari celebri, ci şi de mame anonime, în sânul familiei şi ca sprijin vital pentru cultura asimilată în şcoli. Este şi motivul pentru care, în Şerpoaica, am subliniat puţin latura feminină şi maternă a istoriei, pentru că deşi aceasta a fost scrisă de învingători, cum se spune, să nu uităm că au fost ele, mamele anonime, cele care i-au creat pe cei care au creat istoria.

R.: Ce alte cărţi au mai văzut lumina tiparului, purtând semnătura Karinei Vlad?
K.M.V.: „Poveşti pentru copii isteţi”, cărticica mea cu poezii pentru copii, despre viaţa la ţară, animale şi natură şi publicată tot la Editura „Ecou Transilvan”. Am avut mereu o anumită dexteritate în crearea de rime, iar în această carte am găsit o utilitate acestui har. Versurile sunt o unealtă extraordinară pentru dezvoltarea memoriei şi a capacităţii de înţelegere şi de lectură la copii. Le-am folosit ca să le transmit într-un limbaj accesibil lor, unele valori importante precum toleranţa şi empatia, adică abc-ul convieţuirii armonioase în societate.

R.: Ştiu că scriitorilor nu le place să vorbească despre planurile lor de viitor, dar cu toate acestea, îmi îngăduişi să vă întreb: la ce carte lucraţi în momentul de faţă?
K.M.V.: De obicei «scriu în cap» în jur de 4 sau 5 romane, drept pentru care îmi uit foarte des cheile în casă. Normal, am şi unul preferat, dar nu mi-am stabilit un termen limită pentru finalizarea lui. Presupune o muncă de documentare foarte serioasă şi deocamdată fiica mea e la o vârstă la care preferă să ne plimbăm prin ploaie şi să sărim în toate bălţile, decât să stăm în casă. Vreau să am timp pentru toate ghiduşiile ei, pentru că anii aceştia trec foarte repede. Şi aş vrea să am puţin timp şi să termin de citit cele 6 cărţi de pe noptieră şi pentru care am renunţat la câteva perechi fabuloase de pantofi cu toc cui.

R.: Care e menirea unui scriitor în lumea în care trăim? Vă întreb deoarece statisticile vor să ne demonstreze că în lumea de azi se citeşte tot mai puţin, iar cărţile nu reuşesc să trezească acelaşi interes ca Internetul (spre exemplu).
K.M.V.: Indiferent de avansul tehnologiei informaţionale, o carte va rămâne mereu o carte, iar o poveste frumoasă va rămâne mereu o poveste frumoasă. Momentele de relaxare vor fi asociate mereu cu cărţile, nu cu calculatorul. Când citim o carte, indiferent că suntem acasă, înfofoliţi într-un halat care a văzut zile mai bune, în sala de aşteptare de la dentist, în metrou, sau la rând la coafor, suntem doar noi în faţa unui univers posibil. Nu ne invadează liniştea şi solitudinea nici mesaje publicitare, nici prieteni virtuali dornici de conversaţie. Iar menirea unui scriitor este foarte simplă: aceea de a inventa lumi imaginare în care să evadăm din cotidian, atunci când avem nevoie, lăsându-ne însă – spre deosebire de cinema şi tv – să contribuim şi noi, cu propria noastră imaginaţie, la crearea acestui univers posibil. Normal, orice poveste care se respectă, trebuie să conţină şi un mesaj important pentru cititor. Adică să nu fie scrisă doar de dragul de a epata. Tocmai pentru că informaţia scrisă este una durabilă, cred că scriitorii ar trebui să aibă o bună conduită morală şi să încerce să transmită principii corecte.

R.: Şi acum, după ce am deschis (sau doar îmi închipui) câteva din tainiţele unui suflet de artist, vă propun să trecem la o temă mai relaxantă. Ce hobby-uri are Karina Vlad?
K.M.V.: Scrisul. Cum spuneam, pentru mine nu e o profesie. Şi cititul, deşi nu mai sunt un autentic şoarece de bibliotecă. Şi artele marţiale, mai exact karate. Am început recent să practic karate şi deşi nu e uşor, încerc să progresez. Cred că poate aduce oricui importante beneficii prin disciplina din dojo şi prin felul în care ne sunt testate limitele fizice, mentale şi emoţionale. Pe de altă parte, trăiesc cu convingerea că în realitate, spre deosebire de basme, orice femeie ar trebui să ştie să se apere singură şi nu să aştepte mereu să fie salvată de «prinţul fermecat». El s-ar putea să fie la serviciu, sau la o bere cu prietenii, într-un moment crucial. Şi sunt sigură că dacă copiii ar învăţa de mici câteva tehnici de auto-apărare, rata criminalităţii ar fi mai scăzută.

R.: Ce vă vine prima dată în minte când spun Ardud? Satu Mare?
K.M.V.: Acasă! Şi asta spune tot.

R.: Cum arată lumea ideală în concepţia Karinei Vlad?
K.M.V.: Nu foarte diferită de cea în care trăim acum în Europa, cu condiţia ca democraţia să însemne într-adevăr puterea poporului, nu a politicienilor, iar valorile să fie promovate, nu crucificate. Şi tot ideal ar fi să depăşim în sfârşit această atât de prejudicială eră consumistă şi să începem să ducem o viaţă mai minimalistă şi mai chibzuită, cu gândul la viitor.

R.: În concluzie, ce ar trebui să ne amintim în primul rând din această prezentare a dumneavoastră şi a cărţii pe care o semnaţi ?
K.M.V.: Că vă aştept pe 20 iulie, la lansare, la Festivalul medieval de la Ardud. Şi că intenţia mea nu e să ofer realism, ci magie! Sau cum ar zice Tennesse Williams: „Da, da, magie! Asta încerc să le dau oamenilor. Denaturez lucrurile pentru ei. Nu spun adevărul, ci spun ceea ce ar trebui să fie adevărul!”.