De vorbă cu Paula Oneţ despre secretele peliculei

Paula Onet1
Reporter: Cu toate că sunteţi, să zic aşa, la început de drum, aveţi în spate o carieră filmografică impresionantă. Înainte de a vorbi despre creaţiile dumneavoastră v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre omul şi regizorul Paula Oneţ.
Paula Oneţ: Nu știu dacă mă consider neaparat un „regizor” deoarece nu-mi plac etichetele, hai să-i spunem un creator de povești . Iubesc oamenii, viața și filmul iar asta am învățat de la părinții mei. La toate acestea am adăugat o însetată curiozitate și dorință de a cunoaște, plus patru ani de facultate la Cluj-Napoca la Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Cinematografie, Fotografie și Media.

R.: Când s-a înfiripat în mintea tinerei Paula Oneţ ideea de studia regia, filmul în general?
P. O.: Momentul în care a apărut un nou personaj (camera video) în casa noastră știam că se întâmplă ceva important. Acel ceva avea să ne schimbe viața, ochii părinților oglindeau speranță iar eu aveam 6 ani și nu înțelegeam cum poate o nouă “cameră” să concentreze în jurul său universul intim al familiei mele. Cu o imaginație de speriat încă de pe atunci, îmi închipuiam o nouă cameră la apartamentul nostru mic și înghesuit iar surpriza a fost să văd că aceasta avea dimensiunile televizorului din sufragerie, cu mult mai multe butoane și comenzi. Atunci mi-am imaginat că se poate transforma uneori în dormitor, alteori în bucătărie și mi se părea într-adevăr un obiect cu totul miraculos și foarte util. În speranța de a vedea această cameră metamorfozându-se, mă strâmbam în fața ei, dansam, cântam iar părinții mei păreau fericiți. Toate astea până să mai apară “un pui de cameră” la noi în casă care mi-a venit ca o mănușă. Nu știu cât a trecut până am realizat că magia se petrecea în interiorul camerei prin proprii mei ochi, însă și acum țin minte cum căutam petele de mucegai și rugină de pe țevile din baie, de sub chiuveta din bucătărie prin fascinantul buton de zoom. De aici până la Facultatea de Teatru și Televiziune n-a fost decât un pas…

R.: De ce aţi ales să vă exprimaţi folosindu-vă de elementele celei de-a 7-a arte, şi nu o altă cale precum pictura, poezia sau literatura în general?
P. O.: În copilărie părinților le plăcea să creadă că am calități muzicale iar eu nu puteam să înțeleg de ce nu avansam de la corul din rândul din spate la microfonul soliștilor, până când mi s-a spus (după vreo 7 ani) că nu am voce . Au urmat apoi cursurile de pian și de vioară însă de fiecare dată mă întorceam acasă cu un gust amar. Și acasă era camera … dulcea cameră de luat vederi … Iubesc dansul și am avut ocazia să trec prin diverse stiluri iar în prezent savurez din plin dansul contemporan. Pentru mine cinema-ul e poezie, literatură, pictură, muzică și dans, așa cum în fiecare artă le poți regăsi pe celelalte.

R.: Aţi studiat filmul la Cluj dar şi în Coreea de Sud şi Turcia. Prin ce diferă vizunea est-Europeană de cea asiatică în ceea ce priveşte filmografia contemporană?
P. O.: Am ales să studiez filmul în Coreea de Sud și Turcia fiindcă acestea au fost oportunitățile cu care m-am întâlnit în timpul facultății și care păreau să promită lărgirea propriului meu orizont cultural și spațial. Așa a și fost. Înveți să-ți apreciezi țara și locul natal în momentul când te trag rădăcinile de dor, când îți saltă inima din piept la auzul unui cuvânt românesc pe stradă. Înveți să fii fericit prin propriile forțe, iubind partea frumoasă din fiecare om și luptând pentru tot ceea ce vrei cu adevărat. Sună foarte clișeistic și cunoaștem aceste vorbe prea bine însă eu, în momentul în care le aplic, simt că reinventez lumea.
În ceea ce privește filmul, există mari diferențe între cinematografia românească, cea coreeană și cea turcească, în special în ceea ce privește bugetul și subiectul abordat. Cunoaștem cu toții serialele coreene de mari bugete, dar și filmele lor SF și horror. Să nu mai vorbesc de serialele turcești care ne-au invadat de mult deja. Nu sunt o fană a cinematografiei coreene sau turceşti și nu cred că stilul lor se regăsește într-un anume fel în filmele mele. (Auto)cunoașterea este cea mai importantă “materie” sau “curs” a unei școli de film și depinde de fiecare cum își alege profesorii, examenele și notele (metaforic vorbind). Și asta am învățat eu acolo. Tocmai de aceea ți se oferă șansa să călătorești și să ai schimburi de experiență pe perioada studenției.

R.: La vârsta de 21 de ani aţi obţinut Marele Premiu la Festivalul Internaţional al Filmului Studenţesc, cu filmul “Gutuiul Japonez”. Povestiţi-ne puţin despre împrejurările în care aţi ajuns în echipa respectivă dar şi despre filmul creat …
P. O.: În vara anului 2011 am avut deosebita onoare să fiu selectată printre cei 16 participanți la workshopul “Aristoteles”, un training de film documentar creativ desfășurat în localitatea Vama, județul Suceava. Selecția se făcea în urma unui interviu iar participanții sunt în general din diferite părți ale lumii. Timp de o lună de zile trebuia să facem un film, să cunoaștem noi locuri și oameni și să învățăm de la profesioniști, cum ar fi Thierry Garrel (fostul director de la Arte France) sau Rafi Pitts (regizor iranian). Tutorii veneau/plecau, noi filmam, ne distram şi munceam. În calitate de monteur, am ajuns să lucrez cu o echipă minunată la filmul “Gutuiul Japonez” (regie Mara Trifu, imagine Radu Gorgos). Filmul a luat marele premiu nu numai la Festivalul de Film Studențesc de la Cluj FFEST dar și la Timishort și a fost nominalizat la Gala Premiilor Gopo 2012 și a intrat în selecția oficială a festivalului internaţional de film documentar de la Amsterdam IDFA. Asemenea celorlalte experienţe din timpul facultăţii care au influenţat constant preocupările mele cinematografice, acest workshop m-a ajutat să înțeleg concret cât de fascinantă e lumea filmului documentar prin faptul că lucrezi cu actori sociabili, îți asumi riscuri în permanenţă și nu ştii niciodată ce urmează, ceea ce uneori poate fi şi frustrant deoarece ideea de a da greş ne sperie pe noi românii. În filmul documentar nu poţi să ratezi o dată ce eşti sincer cu tine, cu personajele şi echipa ta. De aceea “Aristoteles” a fost una din acele întâmplări petrecute “la momentul şi locul potrivit”, cum de altfel s-au petrecut marile întâlniri din viaţa mea.

R.: Ce alte filme aţi regizat?
P. O.: Printre alte proiecte studenţeşti, îmi face mare plăcere să aminesc de filmul de scurt metraj de ficţiune intitulat “UNDE” pe care îl puteţi accesa online gratuity pe site-ul https://vimeo.com/32814413 . Vă dau acest exemplu deoarece a fost un exerciţiu cinematografic pentru un curs care avea sarcina de a crea un film scurt pornind de la o imagine statică. Împreună cu ceilalţi colegi din echipă am ales una din fotografiile lui Teun Hocks şi am realizat acest film scurt, câştigător şi el la diferite festivaluri de film din România. Tot pornind de la o sarcină din cadrul unui curs din Turcia s-a născut şi documentarul hibrid “Connection Lost” (2012), realizat în co-regie cu Manuela Borza, prietena şi colega mea de suflet. Plecate cu bursă Erasmus în Turcia pentru un semestru şi hotărâte să mai rămânem un timp acolo, am înregistrat prin intermediul programului “Skype” diversele reacţii ale părinţilor şi astfel s-a conturat un film foarte sincer despre familiile noastre şi preconcepţiile românilor despre turci în general. Printre alte proiecte mărunte dar importante prin diversitatea stilului şi temei abordate apreciate se numără “BE-FOR” (https://vimeo.com/40777069) – un eseu de grafică video realizat în Turcia și “GLASs” (https://vimeo.com/40778391) – un film experimental realizat în Coreea de Sud în anul II de facultate.
După cum puteţi observa, majoritatea exemplelor sunt proiecte studenţeşti şi asta e o dovadă că eu nu le-am considerat doar „exerciţii” ci le-am luat pe fiecare ca pe un posibil scurt-metraj în devenire. Acesta este de fapt şi privilegiul de a fi student: trăiești cu bucuria de a experimenta, cu riscul de a fi ridicol uneori, un risc pe care nu ţi-l mai permiţi mai târziu. Mi-ar plăcea să pot să fiu studentă în permanenţă.

R.: Există clişee în cinematografia românească? Cât de dificil e să treci peste barierele culturale?
P. O.: Faptul că am călătorit și cunoscut mai multe culturi m-a ajutat să trec peste anumite clișee și prejudecăți de care poate nici nu eram conștientă, în special când vine vorba de popoarele asiatice. Fiindcă trăim înconjurați și inundați de clișee, acestea se oglindesc și în cea de-a șaptea artă. Există numeroase clișee în cinematografia românească și cred că cel mai important este ca regizorul să devină conștient de ele, să le ocolească sau să le folosească în cunoștință de cauză. Un mare clișeu este și acela că toate filmele românești arată “într-un anumit fel” deoarece nu există fonduri de investiţie în acest sens. Într-adevăr avem o mare problemă de finanţare în producţia cinematografică românească însă mulţi nu ştiu că există tot felul de oportunităţi de co-producţie în afara graniţei, totul depinde de originalitatea ideii tale şi creativitatea ta ca regizor. O idee bună este întotdeauna remarcată iar dacă chiar vrei să faci film, nu trebuie nici măcar să ai o camera video. Filmul precizat anterior, şi anume “Connection Lost”, este un exemplu în acest sens, fiind înregistrat doar prin camera video a laptopului. Cu toate acestea, are mare succes în festivaluri.

R.: După experienţele trăite în Coreea de Sud şi Turcia, v-aţi întoarce să lucraţi în acele ţări? Am înţeles că una dintre peliculele dumneavoastră, un scurtmetraj, a fost selectat pentru a participa la Festivalul de Film de la Cannes. Cât de lung şi de greu a fost drumul până la Cannes?
P. O.: Nu cred că m-aş întoarce în Coreea de Sud sau Turcia pentru a mă stabili acolo însă nu aş refuza oportunitatea de a lucra la o co-producţie România-Turcia. Am cunoscut în Istanbul nişte sunetişti talentaţi şi plănuim chiar să lucrăm împreună pe viitor. De curând am fost anunțată că filmul meu de licenţă intitulat “după FEL și CHIP” a fost selectat pentru a participa la Short Film Corner în cadrul Festivalului de Film de la Cannes 2013. Cu alte cuvinte, el a trecut printr-o selecţie şi a fost ales de francezi să facă parte dintr-un catalog şi o arhivă video la care au acces toţi cei interesaţi de filmul de scurt metraj, de la selecţioneri de festivaluri, producători, distribuitori etc. Pentru a transforma această realizare într-o experienţă benefică, regizorul şi producătorul ar trebui să fie acolo pentru a-şi promova filmul, pentru a stabili întâlniri cu aceşti oameni, a-l evidenţia printre alte sute de filme şi pentru a-l face vizibil. Altfel, filmul are toate șansele să treacă neobservat, inundat fiind de campania celorlalte. Ceea ce ne împiedică în acest moment este costul destul de ridicat de transport şi cazare, acreditarea fiind asigurată de cei de la Cannes. De aceea am iniţiat o campanie de strângere de fonduri prin care îi invit pe toţi cei interesaţi să sprijine un tânăr cineast să răzbată să-şi facă filmul vizibil printre alte filme de mare reputaţie şi buget din întreaga lume. Aceasta se poate accesa la următorul link http://igg.me/at/paulaonet/x/3092557 unde puteţi găsi detalii legate de film, trailer-ul filmului şi sunteţi invitaţi să procuraţi dvd-ul filmului în schimbul unei sume modice de 13 euro. Această iniţiativă s-a născut din optimismul care mă caracterizează şi din dorinţa de a demonstra că nimic nu e imposibil când crezi cu adevărat în ceea ce faci şi ce vrei să obţii. Din câte se poate observa, drumul spre Cannes nu este unul foarte uşor şi e nevoie de multă perseverenţă, muncă şi încredere în oameni, în propriile puteri şi în propria creaţie.

R.: Dacă aţi avea puterea de decizie, ce aţi schimba în cinematografia românească?
P. O.: Cinematografia românească are mare nevoie de o instituţie (sau mai multe) de încredere care să sprijine producţiile româneşti, să acorde fonduri şi să faciliteze drumul unui cineast spre festivaluri şi cinematografe, alta decât CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei) unde obţinerea unor fonduri pentru un cineast tânăr, independent pare o utopie. De curând am aflat că această instituţie împrumută cineastul pentru a face un film iar banii trebuie returnaţi în maximum 5 ani, altfel regizorul îşi pierde drepturile de autor asupra filmului său. Un alt exemplu este Asociaţia de Promovare a Filmului Românesc care a făcut o selecţie pentru Cannes Short Corner cunoscută sub denumirea de Romanian Short Waves unde filmul meu nu a fost selectat însă a fost ales de francezi să participe la aceeaşi secţiune (Cannes Short Corner), ceea ce trezeşte îndoieli şi neîncredere faţă de această instituţie românească. Trebuie să precizez că am înscris filmul şi la selecţia românească şi la cea franceză, tocmai din această lipsă de bizuinţă faţă de instituţiile româneşti.
Dacă aş avea suficienţi bani, energie şi iniţiativă, mi-aş dori să iniţiez o asociaţie care să se ocupe de promovarea filmelor româneşti independente (inclusiv studenţeşti), să le trimită la festivaluri în toate colţurile lumii şi chiar să ajute cineaştii să obţină burse şi fonduri pentru dezvoltarea carierelor lor. Un alt aspect important ar fi facilitarea accesului la informaţie deoarece există nenumărate oportunități de care nu suntem conştienţi, cum ar fi diverse workshop-uri de dezvoltare de proiect, întâlniri de cineaşti sau rezidenţe de creaţie iar această muncă de cercetare și informare este titanică. Să rămâi mereu la curent cu ceea ce se întâmplă, să cauţi astfel de informaţii peste tot şi să le urmăreşti în permanenţă, îţi ocupă foarte mult timp care ar putea fi investit în mod creativ.

R.: Merită investit în filmul românesc? Vă întreb deoarece, cinematografele noastre sunt aproape inexistente. Românii nu prea mai frecventează cinematografele …
P. O.: Ştim cu toţii că în judeţul Satu Mare nu există cinematografe şi că românii nu prea frecventează astfel de locuri, la care aş dori să adaug şansele slabe pe care le are un film românesc de a face parte din programul de proiecţie al unui cinematograf. Cu toate acestea, vreau să amintesc de succesul de care se bucură caravanele filmelor româneşti, precum şi de publicul generos prezent la anumite festivaluri de film. În Bucureşti, de exemplu, am mers la una din proiecţiile de scurt-metraje organizate de Shorts-Up şi nu am reuşit să prind un loc în sală deoarece toate biletele erau epuizate. Festivalul de Film Transilvania de la Cluj este o altă dovadă că românii vor să meargă să vadă filme bune. Tocmai de aceea mă gândesc că există o problemă în selecţia pe care cinematografele o fac în alegerea filmelor. Cred cu tărie că filmul românesc merită o şansă în acest sens şi cred că clişeul în care se învârte cinematografia românească se naşte tocmai din faptul că doar anumite filme ajung la publicul larg, deşi există numeroase stiluri şi abordări în filmul românesc.

R.: Unde va putea fi vizionat filmul dumneavoastră?
P. O.: Una din marile mele dorinţe este să proiectez filmul în mai multe locuri din judeţ, începând cu oraşul meu natal, Carei. Vreau să chem lumea de la sat şi de la oraş să vină la film, să participe la o vizionare în aer liber, să stârnesc interesul tinerilor faţă de şcoala de film de la Cluj şi să discutăm liber după proiecţia filmului.

R.: Acum vă întreb o chestiune tehnică. Cam cât costă realizarea unui film în România?
P. O.: Realizarea unui film în România poate costa de la câteva sute la mii și milioane de euro, așa ca peste tot. Dacă vorbim de filmele realizate pe peliculă, un scurt metraj ar trebui să aibă un buget minim de 8.000 de euro deoarece pelicula costă enorm la developare, scanare etc. Dacă trecem în sfera digitalului, putem vorbi de filme fără buget, cum este și filmul meu “după FEL și CHIP”. Cum este posibil acest lucru? Am să vă explic … Aparatura a fost închiriată de la şcoală, personajele din film sunt din satul Ianculeşti unde locuieşte bunica mea (dânsa fiind una din protagoniste), satul Ianculești se află la câteva minute cu mașina de Carei (excluzând astfel costurile de cazare şi diurna). În plus, echipa a fost formată din colegii de la școală, pe care vreau să-i menţionez şi să le mulţumesc: Manuela Borza, Ioana Lascăr, Rudolf Costin, Ioana Țurcan. În mod evident genericul filmului conţine în mare parte numele familiei mele, tata fiind un adevărat producător executiv. Să nu credeţi că mi-a fost ușor, costuri au existat totuşi şi există în continuare. De exemplu, înscrierea la unele festivaluri costă între 50-100 euro, listarea press-kit-ului filmului costă cam 50 RON/exemplar (la Cannes ai nevoie de cât mai multe ca să poţi da presei şi celor din industria filmului), să nici nu mai vorbim de printarea DVD-urilor şi a altor materiale de promovare absolut necesare. Toate acestea devin o problemă atunci când vorbim de un film cu buget zero şi de un regizor care nu mai vrea să ceară bani părinților în acest sens. De aceea am inițiat această campanie care să mă ajute la partea de distribuţie şi promovare a filmului, prima ţintă fiind participarea la Festivalul de Film de la Cannes 2013.

R.: Vorbiţi-ne puţin despre drumul ce trebuie parcurs până ce un film oarecare ajunge din “obiectivul camerei de luat vederi” pe marile ecrane?
P. O.: De la idee la pânza de cinema este un întreg univers bazat de cele mai multe ori pe alchimie și muncă. Există anumiţi “paşi” care trebuie urmaţi în general însă eu vreau să vă vorbesc despre experienţa mea legată de filmul “după FEL și CHIP”. Ideea filmului a pornit de la bunica mea care a insistat să îşi schimbe fotografia funerară din cauză că era “prea roşie” şi lumea o să-i considere doi beţivi. Mi s-a părut intrigant faptul că dânsa are o astfel de preocupare și am pornit într-o muncă de cercetare, unde mi s-a dezvăluit un întreg univers al fotografiilor de pe piatra funerară, de la oamenii care apelează la acestă practică culturală, la companiile de foto-ceramică. După ce ideea a fost cât de cât conturată, am scris un proiect care conţine rezumatul, dezvoltarea ideii, bugetul, planul financiar şi documentația vizuală (un trailer). Cu acest proiect am aplicat la diverse platforme de dezvoltare a filmului documentar şi am avut şansa să fiu selectată printre cei 15 participanţi la StoryDoc, organizat în trei sesiuni (în Atena, apoi o sesiune online şi în final la Leipzig). Fiecare întâlnire monitoriza producţia filmului şi se încheia cu un feedback din partea unor regizori cu experienţă în producerea de film documentar. Proiectul s-a bucurat de mare succes în Atena şi am primit o bursă care acopereau cheltuielile de participare la DOK Market în cadrul Festivalului de film de la Leipzig. Acest pas (participarea la un workshop de dezvoltare a filmului) nu este unul obligatoriu însă e unul foarte benefic. Legat de partea financiară, ştiu că iniţial am pus un buget de 5.000 de euro şi m-au sfătuit să îmi rectific bugetul deoarece risc să nu fiu luată în serios. Am zâmbit inocent deoarece pentru mine o asemenea sumă era oricum una fabuloasă. Cu ajutorul a patru colegi, cu un echipament redus plus multă pasiune şi presiune de a-l finaliza până la examenul de licenţă, a luat contur filmul “după FEL şi CHIP”. După finalizarea filmărilor, filmul a intrat în post-producţie, etapă de care m-am ocupat tot eu timp de aproximativ trei săptămâni. Odată finalizat, urmează o întreagă strategie de distribuţie şi promovare care începe întotdeauna cu festivalurile de film. Din lipsa unui producător care să se ocupe de acest demers, m-am iniţiat şi în acest sens. Există diverse reguli de care trebuie să ţii cont, cum ar fi faptul că unele festivaluri (cele de categoria “A” – Cannes, Berlin etc.) cer premiera mondială a filmului (adică să nu fi văzut deloc ochii publicului) şi de aceea trebuie să îl trimiţi la festivalurile cele mai mari iar mai apoi la celelalte festivaluri. La aceasta se adaugă o excepţie, aceea că filmul poate participa la orice festival în ţara de origine a regizorului, fără să afecteze statutul de “premieră mondială”. De aceea filmul meu circulă în prezent la festivaluri în România. Tot aici trebuie să ţii cont de termenul limită de predare a filmului pentru fiecare festival în parte şi de răspunsul selecţiei oficiale a fiecărui festival. Odată selectat la un festival în premieră mondială, filmul poate rula în cinematograf. Filmul meu a fost proiectat pentru prima dată pe pânza cinematografului în cadrul proiecţiilor filmelor de licenţă ale absolvenţilor Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca.
Circuitul unui film în festival durează maxim 2 ani, după care filmul e considerat vechi şi se mai poate bucura de unele proiecţii cinematografice. Alte apariţii benefice sunt şi acele “marketuri” organizate de aproape fiecare festival unde filmul devine vizibil şi poate stârni atenţia distribuitorilor sau selecţionerilor de festivaluri. Tot în această categorie intră şi Short Film Corner de la Festivalul de Film de la Cannes – secţiunea la care am şansa să particip şi eu anul acesta. Promovarea filmului, de la press-kit, afişe, pagina web ș.a.m.d. este o etapă pe cât de solicitantă, pe atât de importantă în drumul spre public şi “marile ecrane” iar în prezent investesc mult timp şi bani în acest sens.

R.: Cine este idolul dumneavoastră din filmografia românească? Dar din cea străină? De ce?
P. O.: Aceasta mi se pare cea mai grea întrebare fiindcă este la singular. Dacă ar fi să îmi aleg un idol din cinematografia românească mi-ar fi greu să mă pronunţ deoarece unele filme ale aceluiaşi regizor mi-au plăcut, altele nu şi preferinţele mele se schimbă constant. De exemplu, există momente când savurez “noul val românesc” iar filmul “Moartea domnului Lăzărescu” regizat de Cristi Puiu se află printre preferatele mele, alături de filmul lui Cătălin Mitulescu “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” însă mi-e greu să mă raportez la ei ca cineaşti per total. Prefer astfel să dau un exemplu din cinema-ul internaţional deşi am ajuns cu greu să mă hotărăsc la o singură persoană. Chris Marker este un regizor francez mai puţin cunoscut de publicul larg fiindcă evita presa, ba chiar o sfida. De exemplu, în momentul în care trebuia să trimită o fotografie cu el pentru o publicaţie, alegea un portret al uneia dintre pisicile sale. Chris Marker a devenit un fel de idol pentru mine datorită filmelor sale care sunt un amestec între documentar, şi ficţiune, intimitate şi distanţă, auto-revelare şi deghizare iar filmul “La Jetée” (1962) este cel mai bun exemplu în acest sens. În filmele lui povestea nu îţi dă ceva de gândit fără să dea ceva de trăit şi nu oferă niciodată răspunsuri ci stimulează căutarea lor, aspecte la care mă raportez şi eu în filmele mele. Era genul de om care nu dădea niciodată explicaţii şi nici nu se plângea de nimic, de o energie, iubire şi pasiune debordantă până în ultima clipă a vieţii. Şi asta e, cred eu, fericirea.

R.: Ce planuri de viitor aveţi?
P. O.: În prezent sunt masterandă la Bucureşti şi mă declar în mod oficial un “artist vizual independent”. Una din activităţile care-mi fac deosebită plăcere este internship-ul pentru asociația “4culture” din Bucureşti unde lucrez pe partea audio-video. Aici mi s-a oferit ocazia de curând să plec într-o rezidenţă de creaţie artistică în Suedia în primele două săptămâni din luna mai 2013. Câteva şcoli de master de peste hotare îmi fac cu ochiul însă deocamdată aş vrea să finalizez filmul început în Franţa, în urma rezidenţei de creație oferită de ICR Paris în luna august 2012. Mai multe nu pot să spun deoarece îmi place să trăiesc în prezent dar cert e că sunt un om al întâlnirilor şi voi încerca să le caut mereu.

 

2 Comentarii la "De vorbă cu Paula Oneţ despre secretele peliculei"

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.