Tătarii cu cap de câine

Au fost vremuri în care legile se făceau cu tăişul sabiei, neţinând cont de lacrimile şi vaietele celor obidiţi. Cătune rase de pe faţa pământului şi mistuite de flăcări, săteni jefuiţi iar apoi ucişi sau duşi în robie împreună cu familiile lor le-au atras un nume cât se poate de ciudat: “tătari cu cap de câine”. Aceştia îşi umpleau căruţele cu merinde, ducând cu ei vitele din bătătură dar şi femeile, copiii şi bărbaţii pentru a-i vide ca robi.

Paginile îngălbenite de vreme permit cititorului interesat de întâmplările veacurilor care au apus demult în labirinturile istoriei să scoată la lumină poveşti dar şi câteva referinţe reale, e adevărat cât se poate de disparate, asupra anilor în care tătarii şi-au “aruncat mânia” asupra satelor din acest colţ de ţară. Cărturarii nu şi-au irosit prea mult pana pentru a povesti despre prăpădul lăsat în urma descinderilor tătare. Ici-colo, istoricii au găsit câte o poveste mai mult sau mai puţin credibilă, la baza cărora stă un fapt istoric cât se poate de real. Tătarii au jefuit şi ars din temelii sate precum: Odoreu, Micula, Gherţa Mică sau Căpleni. În mai multe rânduri, speriaţi de cruzimea năvălitorilor sătenii şi-au făcut boccelele, luându-şi nevestele şi copiii, căutându-şi rostul în sate mai ferite de invazia “tătarilor cu cap de câine”. Istoricii spun că, 1717 este ultimul an în care tătarii s-au mai încumetat în aceste ţinuturi, după care au fost definit alungaţi şi învinşi.

Invaziile tătarilor în Micula

Buchisind vechile cronici, găsim referire la ultimele invazii tătare din Micula. Astfel, în anul 1717, satul şi împrejurimile sale au fost trecute prin foc şi sabie de tătari, luându-i în robie chiar şi pe moşierii locului Mikolai György şi pe soţia acestuia, Vitkai Erzsébet. Nici alte sate şi cătune nu au scăpat de năpastă, deoarece tătarii au prădat şi trecut prin tăişul sabiei sute şi mii de săteni. Apoi, hoardele tătare s-au îndreptat spre Cheile Borşei, acolo unde i-a ajuns din urmă Bagosi Lászlo, un nobil de lângă Tisa, cu oastea lui. Văzându-şi satele distruse şi pământurile pârjolite acesta a strâns oaste înarmându-şi ţăranii şi a pornit pe urmele tătarilor reuşind să-i învingă şi să-i elibereze pe robi. Locul unde şi-au îngropat morţii poartă numele de Tatárdomb (Dâmbul tătarilor). Nici Pelişorul nu a fost cruţat de jefuitorii tătari. Aceştia au devastat toată aşezarea, iar pe locuitorii care n-au fugit i-au legat în lanţuri. Apoi, au dat foc satului, bisericii şi casei parohiale.

Tătarii – jumătate om, jumătate câine

O legendă din Gherţa Mare spune că tătarii au venit din lumea cea mare ca să-i omoare pe oameni. Mai mult decât atât, legendele de prin părţile locului spun că erau pe de o parte oameni, iar pe de alta câini. Prin veacurile XVI-XVII, satul era înconjurat de o pădure deasă. Pentru a le veni de hac tătarilor, sătenii au recurs la un şiretlic. Au tăiat copacii, lăsându-i numai puţin să se ţină pe picioare. Dacă cineva se atingea de ei se răsturnau. Găsind satul părăsit, tătarii au intrat în pădure ca să-i caute pe oameni. Însă, lângă fiecare copac stătea ascuns câte un om, iar când tătarii s-au afundat în desişul pădurii, oamenii au răsturnat copacii peste ei ca să-i omoare. iar cei câţiva care au rămas în viaţă au luat-o la fugă.

Năvălirea tătarilor în mlaştină, la Căpleni

Vestea că tătarii urmau să sosească i-a umplut de groază pe sătenii din Căpleni. Oamenii ascundeau în fântâni sau în stufăriş vase pline cu unsoare şi carne sărată şi afumată. Apoi se ascundeau pe insulele numai de ei ştiute ale mlaştinii. Însă, înainte de a se ascunde, locuitorii satului le pregăteau câteva surprize tătarilor şi anume, coase îndreptate cu tăişul în sus şi ascunse în stufărişul bălţii. Bătrânii rămaşi în sat îi îndreptau pe tătari spre locurile unde erau ascunse coasele. Doar câţiva au mai rămas în viaţă, restul şi-au găsit sfârşitul fie în mlaştină, fie spintecaţi de coasele ascunse în stufăriş. Cei rămaşi nu au suportat umilinţa înfrângerii şi s-au ascuns în sat. Ţăranii, crezând că oastea tătară a plecat, au început să iasă din ascunzişuri strigând: “Veniţi că au plecat tătarii cu cap de câine!”. Strigătele se auzeau atât de des, încât le-au învăţat şi tătarii. Pe cei care au ieşit i-au măcelărit, cei care n-au auzit strigătul au rămas în ascunzişul lor. Tătarii au rămas în sat mai multe săptămâni, apoi au pornit spre mlaştini strigând cuvintele învăţate.

Dâmbul cu bani din Beltiug

Când au auzit că tătarii vor năvăli în satul lor, oamenii din Beltiug s-au retras pe Dealul cu bani. Au înconjurat dealul cu şanţuri şi cu căruţe ca pe o adevărată cetate. Au fiert apă, au topit smoală şi i-au aşteptat pe năvălitori. Tătarii au sosit câtă frunză şi iarbă, şi au aruncat atâtea săgeţi, de s-a întunecat cerul. Însă, era în zadar, nu-i puteau birui pe localnici. Când tătarii au încercat să facă o punte peste căruţe, localnicii şi-au dat seama că nu-i de glumit. Atunci, un flăcău din sat a lovit între duşmani, nimerindu-l în inimă tocmai pe Bata, comandantul tătarilor. Văzând că Bata a fost răpus, tătarii au fugit care încotro. După acea, sătenii au coborât din deal. L-au înmormântat pe Bata, ridicând în acel loc o movilă, cunoscută sub numele de Movila lui Bata.

Dealul Pasca

Se spune că în timp ce tătarii se apropiau de satul Certeze, oamenii tocmai ieşeau de la biserică cu Pasca. Speriaţi, oamenii au fugit pe un deal şi acolo au mâncat pasca. Acest deal se mai numeşte şi astăzi “Pasca”.
O babă din Bixad l-a înecat pe unul dintre tătari. Legenda povesteşte că baba avea un butoi cu varză murată. Tătarul a pus un scaun lângă butoi şi s-a întins după varză. Atunci, baba l-a prins de picioare, l-a ridicat şi l-a înecat în moare.

Poveştile sunt multe de tot, numai să ai vreme să zăboveşti şi să asculţi vorbele bătrânilor povestite la gura sobei de bunii şi străbunii lor. Nu ştiu cât e fantezie, poveste şi cât e realitate în legendele povestite pe scurt în rândurile precedente. Am găsit însă cu cale să zăbovesc o vreme asupra cronicilor răsfirate aiurea prin judeţ. Desigur, mai sunt şi altele uitate cine mai ştie pe unde, asupra cărora cercetătorii nu au reuşit să-şi arunce privirea. În bună parte sunt poveşti. Însă, fiecare poveste are şi un sâmbure de adevăr. Este cert că tătarii au ajuns până prin părţile noastre. Să fi fost jumătate oameni, şi jumătate câini? De bună semă că nu. Însă pentru frumuseţea poveştii mi-am îngăduit să nu trec nepăsător pe lângă acest apelativ. Poate gândindu-mă (de ce nu?) la centaurii mitologici a vechilor greci. Una peste alta, şi noi sătmărenii, avem legendele noastre. Unele născute din sânge şi lacrimi, iar altele din bucurii. Dar … sunt poveştile noastre, demne de luat în seamă, pe lângă care merită să zăbovim preţ de câteva clipe.

Un Comentariu la "Tătarii cu cap de câine"

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.