Avem convingerea că împrejurările în care se recurge la folosirea metaforică a celor doi termeni din titlu nu mai reprezintă o taină pentru cei deprinși cât de cât cu subtilitățile.
În același context, împingând metafora până la limita de sus a imaginației, primul termen poate fi folosit cu referire la profesia exercitată de cineva care cântă la trombon, iar al doilea, în același context, dar în exprimare mai populară. Însă, împreună, și cu semnul întrebării în coadă, sintagma lasă loc de interpretări. Cu atât mai mult cu cât se pliază perfect pe deprinderile unor personaje a căror asemănare cu cele reale nu este deloc întâmplătoare. Atâta doar că mulți văd, puțini pricep, iar cei foarte mulți se întreabă cine poate fi personajul sau personajele. Care, deși n-o duc rău cu trombonul, mânate de dorința de-a se instala cu orice preț într-un fotoliu de șef, suflă cu putere în muștiucul trădării. La drept vorbind, nu că alții ar fi mai cu moț! Dar, deși se visează dotați oficial cu bagheta magică de dirijor, șed totuși cuminți pe scaunul lor din așa zisa orchestră, că vorba ceea, dacă nu cură, picură. Doar trombonistul suflă mai departe, cu speranța lipită de suflet, dar prost sfătuit de propriile-i porniri întru avasare, atâta vreme cât nimic nu-l recomandă să dirijeze! Bașca postura nefericită de trădător trădat, că de, unora le place să dea pe goarnă, nu să trombonească!