Reporter: Lumea vă cunoaşte ca pe „copilul-minune” care, înzestrat cu un talent ieşit din comun, vorbeşte prin culori mai mult decât prin viu grai. Totuşi, vă rog să spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Luciana Tămaş: „Copil-minune”? Vai, sunteţi atât de amabil! Mă simt chiar vinovată pentru că, probabil, vă voi dezamăgi… În realitate nu prea au „gravitat” minunile în jurul meu; acolo unde oamenii au văzut o „minune”, era, de fapt, pasiune şi acumulare de cunoaştere. Poate nici măcar inteligenţă ieşită din comun nu era/este; ştiţi, am auzit opinii ale unor experţi care afirmă sus şi tare că pentru a fi cercetător (iar un artist autentic este într-o foarte mare măsură şi un cercetător) nu prea e nevoie de o inteligenţă mult peste medie, ci, mai degrabă, de simţ al aventurii, de voinţa de a face lucrurile cât mai exact şi de constanţă. Mă întreb, deci, dacă formula “copil-minune”, în cazul meu, nu este doar o formă de alint sau, mai probabil, un simplu clişeu? Este adevărat că de la o vârstă crudă m-am simţit fericită printre culori şi forme. Dar nici acest lucru nu este cu adevărat ieşit din comun, pentru că aproape toţi copiii au această pasiune. Atât doar că în ceea ce mă priveşte flacăra nu s-a stins. Dimpotrivă!

R.: Când v-aţi descoperit talentul artistic sau, mai bine-zis, înclinaţia spre acea lume a formelor şi culorilor?

L.T.: La început, pentru că vorbeam foarte puţin, desenele erau un fel de cutie de rezonanţă a lumii mele interioare, o modalitate de a comunica, oarecum, cu cei din jur. Treptat, a devenit o cale de a mă comunica pe mine mie.

R.: De unde această pasiune pentru arte?

L.T.: Pasiunea despre care dumneavoastră mă întrebaţi este ceva ce ar putea fi asemănat cu miracolul de a vedea lumea prin ochii pustnicilor pictaţi pe zidul unei mănăstiri. Unii, să zicem, au viziunea acelor pustnici, dar credeţi că pot sau că vor să explice ce simt şi ce văd? Totuşi, n-aş vrea să consideraţi că ocolesc răspunsul: într-o zi, când voi putea aduce pacea în interiorul meu, îl voi întreba pe Dumnezeu …

R.: Pe lângă pictură scrieţi şi versuri. Credeţi într-un limbaj universal al artei?

L.T.: Cred ceva mai mult: acest „limbaj universal” a cam început să ne definească pe noi ca specie şi, fie că vrem, fie că nu, toţi îl vorbim. Este suficient să vă uitaţi, de exemplu, pe Facebook, YouTube sau Flickr şi să constataţi cât de multă imagine şi text suntem capabili să generăm! Ceea ce susţinea Joseph Beuys cu ani în urmă, anume că fiecare om este un artist, poate fi probat într-o măsură mai mare sau mai mică de realitatea zilelor noastre. Chiar scriam cu un alt prilej despre faptul că un grup de cercetători japonezi au ajuns la concluzia că transformările care vor avea loc în următorii 30 de ani nu pot fi prognozate şi că unii au reacţionat spunând că este normal, deoarece saltul calitativ pe care ştiinţa îl va înregistra în această perioadă va fi uriaş. În realitate, însă, nu vorbim doar de alte modalităţi de comunicare, de un alt tip de entertainment, de alte mentalităţi – la limită, de un alt tip de civilizaţie – ci de un alt om, cu o altă structură, atât mintală, cât şi biologică, adică de indivizi care (încet) vor avea încorporat în propriul trup membre, organe sau chiar … extensii ale propriului creier. Şi cum va arăta atunci noul Leonardo al timpurilor moderne? Va fi o fiinţă capabilă să stocheze în memorie mai multă informaţie decât exista în întreaga lume în perioada Renaşterii? Va fi un ins a cărui speranţă de viaţă va depăşi cu mult un secol sau, se şopteşte pe la colţuri, chiar mai multe secole? Acest om „îmbunătăţit” va mai păstra coordonatele umanităţii noastre, aşa cum o înţelegem noi acum?

R.: Cu siguranţă că nu. Şi dacă arta are un limbaj universal, ce vrea să transmită Luciana Tămaş prin creaţiile sale?

L.T.: Este dificilă întrebarea dumneavoastră! Aici s-ar putea chiar scrie mult şi bine; însă, în loc de asta, vă voi spune că prin 2007 am iniţiat o mişcare pe care am numit-o gAsPexT şi că eram tare încrâncenată în a redefini concepte pe care alţi artişti le-au pus în circulaţie. În anul următor, am susţinut o expoziţie personală cu titlul “Ce nu este gaspext” şi s-a întâmplat ceva uimitor, ceva foarte simplu, care în timp a tot crescut şi nu am mai reuşit să-l păstrez între paranteze: în caietul de impresii al expoziţiei, un copil a scris: “E mai rău ca mate”. Cu alte cuvinte, el încerca să priceapă, dar era neclar, şi cum eu îmi propusesem iniţial tocmai opusul, adică simplificarea mesajului, astfel încât şi acel copil să poată înţelege că poate deveni parte a unui proiect, că viziunea lui despre lume poate fi asimilată, încadrată într-un concept artistic, m-am speriat oarecum şi am început să regândesc totul, deoarece am înţeles că simplitatea cere mai mult, şi din mai multe zone ale cunoaşterii. Într-un interviu, Richard Rorty susţinea faptul că filosofia nu prea mai are nicio responsabilitate pentru bunul mers al treburilor publice, iar în această privinţă arta şi politica i-au luat locul. Iniţial mi s-a părut o extravaganţă venită din partea unui gânditor care încerca să şocheze. Apoi, însă, încet, m-am întrebat dacă nu cumva avea dreptate şi, dacă totuşi avea, arta are o problemă, pentru că dacă a luat cu adevărat locul filosofiei în cetate, şi artistul ar trebui, nu-i aşa, să fie capabil să explice zone acum inaccesibile până şi filosofiei; aţi întâlnit dumneavoastră, însă, numeroşi artişti capabili cu adevărat să facă asta? … Dar să revin: prin lucrări şi printre rânduri am transmis oarecum ceea ce cred că ar putea fi mesajul artistic al creaţiei mele. Va mai trece însă timp până când voi putea să afirm cu adevărat: “Acesta este!”.

R.: Ştiu că aţi avut expoziţii (şi nu puţine) atât în ţară cât şi peste graniţele ţării. Unde aţi expus până în prezent şi cum de „aţi scăpat” de vocea ademenitoare a Occidentului?

L.T.: Sunteţi din nou foarte amabil, dar, în realitate, nu am expus încă extrem de mult în străinătate, deşi este adevărat că, dacă mă raportez la vârsta pe care o am şi la faptul că oraşul în care locuiesc este un centru nu tocmai vizibil în lumea artei, aş putea spune că, da, aveţi dreptate, n-au fost puţine expoziţiile la care am participat, atât în ţară, cât şi în străinătate. Din fericire, însă, printr-o serie de împrejurări s-a mai întâmplat şi ca lucrările mele să ajungă în colecţii cu adevărat fabuloase şi că, de asemenea, am avut şansa de a participa la evenimente mediatice de mare anvergură. Vă sunt recunoscătoare pentru că îmi oferiţi ocazia de a le mulţumi şi pe această cale tuturor celor care au făcut posibilă această desfăşurare de evenimente. Îi asigur că nu voi uita amabilitatea şi încrederea cu care m-au onorat şi, ca să răspund şi la cea de-a doua întrebare, poate tocmai această încredere m-a determinat să nu răspund „vocii ademenitoare”. Deocamdată …

R.: Planuri de viitor?

L.T.: Se spune că atunci când oamenii îşi fac planuri, Dumnezeu zâmbeşte … Oricum, indiferent ce şi cum voi alege, voi încerca întotdeauna să fac lucrurile atât cât pot de bine şi cu profund respect pentru valorile şi eforturile celor din jurul meu.

R.: Este arta un mod de a cuantifica trăirile interioare ale artistului?

L.T.: Întrebarea dumneavoastră, culmea, conţine şi răspunsul. Eu nu voi face altceva decât să confirm: da, este şi un mod de a cuantifica trăirile interioare ale artiştilor. Însă nu doar atât! …

R.: În fine … ce este arta în viziunea dumneavoastră?

L.T.: Hibridul între o modalitate de a învinge cât de cât moartea şi aceste adverbe de timp: ieri, astăzi şi mâine.

R.: Aveţi contacte cu lumea artistică românească şi cea de peste hotare. Care sunt artiştii dumneavoastră preferaţi, demni de urmat?

L.T.: Numărul artiştilor pe care i-am întâlnit şi cu care sunt în relaţii de prietenie este destul de mare, la fel şi acela al scriitorilor (care sunt şi ei artişti ai cuvântului). Aproape fiecare m-a îndrumat într-o direcţie sau alta, dar de la unii am acumulat enorm. Totuşi, Dan Perjovschi a fost acela cu care am comunicat cel mai constant şi de la care am învăţat lucruri care, mă tem, nu se aprofundează cu adevărat nici în academiile de artă renumite ale lumii. În ceea ce priveşte lista artiştilor preferaţi, ce să spun? Aceasta a fost mai mereu secretă, şi poate este bine să rămână în continuare aşa … Ceea ce pot să vă spun este că mă tot informez şi că această listă este într-o continuă expansiune …

R.: Ce hobby-uri aveţi?

L.T.: Lucruri simple: lectura, drumeţiile şi, în general, tot ce înseamnă autentic în plan cultural.

R.: Ce muzică vă place?

L.T.: Dacă da Vinci avea dreptate, şi pictura este o poezie care se vede, muzica, cel puţin pentru mine, este acea zonă a cunoaşterii prin care pământul şi cerul îşi schimbă locul pe parcursul câtorva secunde, aşa, ca la o rocadă în şah … Fireşte, ascult muzică şi chiar sunt foarte selectivă. Ar fi mult de enumerat, însă, simplificând, voi spune: ascult muzică simfonică, jazz, rock, dar nu numai …

R.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea pe care aţi avut-o răspunzând întrebărilor mele.