Avem un arab, ce facem cu el?


L-am întâlnit pe Raed Arafat cu prilejul celor trei vizite efectuate la Satu Mare. De fiecare dată am rămas cu certitudinea că, dacă şi unii dintre ai noştri, cei care încă dominaţi de sloganul “Nu ne vindem ţara”, flutură cu orice ocazie lecţii-şablon despre patriotism, s-ar remarca prin idei şi fapte care depăşesc fără putinţa de tăgadă stadiul de bune intenţii, am avea şansa să ne privim în oglindă fără s-o învinuim pentru imaginea deformată ce ne-o întoarce.

Ideea de-a scrie acest articol mi-a fost ridicată la fileu de remarca lui Mumu Florin Mureşan, de pe Facebook, referitoare la faptul că Raed Arafat ar fi început să devină român, în sensul că deja ar cam face rabat la calitatea cu care ne-a obişnuit la început. La drept vorbind, nici măcar nu este exclusă o astfel de ipostază, în condiţiile în care, se ştie, nu ai cum să te uşurezi împotriva vântului fără să nu te trezeşti măcar cu câţiva stropi inestetici pe nădragii la dungă, Armani sau nu. Însă, părerea mea este că, după un astfel de episod jenant, trebuie să te pricepi să-ţi porţi nădragii cu aceeaşi demnitate şi eleganţă ca înainte de-a te fi uşurat în mijlocul naturii, ori la vreun colţ de stradă. Indiferent că ai făcut-o silit de împrejurări, ori doar ca să nu faci notă distinctă faţă de cei în mijlocul cărora îţi duci traiul, că de, n-ai cum să faci abstracţie de ceea ce vrea turma, dacă nu vrei să fii considerat vânzător de ţară ori trădător.

Omul sfinţeşte locul?

Trăind de atâţia ani în România, vrând-nevrând, Raed Arafat s-a frecat de români, de apucăturile şi obiceiurile lor. Ca atare, inevitabil s-a adaptat, dar a făcut-o strict din convingerea că dacă vrei să te faci înţeles, trebuie să renunţi la limba gimnastică şi să grăieşti precum cei în mijlocul cărora trăieşti şi îţi desfăşori activitatea. Cu atât mai mult cu cât, până şi Raed Arafat (ori poate el mai mult şi mai bine ca alţii) a priceput că românii au un talent special în a respinge ideile bune, în a mirosi intenţii necurate şi subtilităţi musai ilegale în orice demers pe care nu-l înţeleg şi nu vor să-l accepte ca venit din partea unui nenorocit de străin, în cazul de faţă – woooow! – un arab!

Mă întreb, aşadar, ce i-am putea reproşa lui Raed Arafat mai mult decât alor noştri, români sadea, cum se spune!? Că a pus pe picioare, în România şi pentru români, ceva ce funcţionează, durează şi se dezvoltă? Că lucrează cu românii noştri, şi n-a umplut SMURDU’ cu arabeţi de-ai lui, cum ar fi făcut orice român atât în România cât şi afară, că exemple avem destule despre nepotism – mascat sau pe faţă – de cuoare politică şi familială? Că, atunci când vorbeşte despre ceva, nu se pierde în amănunte inutile, ci spune concret, fără înflorituri, aşa cum, printre altele, a procedat şi la Satu Mare, când le-a spus ziariştilor limpede despre ce este vorba, fără să se joace cu răbdarea acestora cu trimiteri la un posibil comunicat de presă cu şanse de elaborare la calendele greceşti, ştiind că la noi asta funcţionează conform principiului “fac când vreau, dacă vreau, când şi dacă am timp”?

Cantonaţi în platitudini

Aşadar, revin şi întreb: Ce-i putem reproşa lui Raed Arafat mai mult decât alor noştri? A, că noi românii ne pricepem a naibii de bine să criticăm şi să venim cu soluţii geniale (variaţiuni pe aceeaşi temă) abia după ce a început să funcţioneze ceva şi merge tot mai bine? Că ne place să apelăm la stereotipuri şi platitudini precum: “Pfoai, cum de nu m-am gândit eu la asta, azi eram full de bani”? Sau că, şi mai jenant, ridicol, sau spuneţi-i cum vreţi, nimeni nu ne întrece în arta de-a fi duplicitari ori chiar mai rău, ceea ce în termeni uzuali se cheamă a suge de la două…ţâţe, după care afişăm musai aerul ăla cretinoid ce vrea să însemne, chipurile: “Mă…în ei, am fost şmecher, le-am tras-o la amândoi/trei, etc, nu contează, atâta vreme cât iese banu'”! Mă gândesc că lui Raed Arafat nu i-a trecut vreodată prin minte aşa ceva, adică meschinării de felul celor enumerate mai sus. El a vrut să facă ceva în România şi a reuşit, bravo lui! Şi n-am nicio îndoială, ba chiar îmi amintesc cât de greu a pornit, că i s-au pus suficiente beţe în roate, în clasicul stil românesc. Aşa că, pentru a fi înţeles că vrea să facă ceva pentru români, a fost nevoit să vorbească şi să procedeze uneori româneşte. Şi a reuşit!

Străini ca ai noştri, români tot ca noi

Povestea cu Raed Arafat mi-a amintit de un alt episod. Cu ani buni în urmă, când Franz Lamprecht a început să dirijeze orchestra Filarmonicii de Stat “Dinu Lipatti”, pe care apoi a scos-o în lume, omul era ceea ce se cheamă un neamţ autentic. Punctual, strict, disciplinat, mereu cu o ţinută impecabilă. Cu timpul, nu numai că a ajuns să vorbească bine româneşte, dar a lăsat-o mai moale şi cu punctualitatea şi stricteţea de fier şi cu ţinuta. Aşa că, un colţ de cămaşă ieşit eventual neglijent din pantaloni nu mai mira pe nimeni, că de, Franz era considerat deja unu’ de-ai noştri. Ca atare, omul şi-a văzut mai departe de treabă, purtând orchestra la concerte nenumărate peste hotare. În schimb, în aceeaşi perioadă, un concert-maestru din cadrul orchestrei, rugat la un moment dat să răspundă în faţa microfonului la o întrebare, a răspuns sec: “Nu dau interviuri în România!”…

Stela Tudor

13 Comentarii la "Avem un arab, ce facem cu el?"

    Leave a Reply to m3

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.