Poveşti de altădată cu Ştefan Müller

„Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, spune o vorbă din popor. Întâmplarea face, ca noi să avem. Aşa că, nu ne rămâne decât să-i ascultăm şi să luăm seamă la vorbele înveşmântate într-o experienţă de viaţă greu de priceput de minţile noastre prea moderne pentru ca … să le mai căutăm rostul.

Zăbovind însă în apropierea „bătrânilor filozofi”, cu bună seamă vom deveni mai înţelepţi, mai răbdători, mai buni. Trebuie doar să-i ascultăm. Întrebările îşi pierd sensul în faţa puhoiului de experienţe trăite aievea de bătrânii noştri. Sunt precum poveştile de la gura sobei, atât de bine ticluite odinioară de bunicii noştri. Şi cum istorisirile îşi au întotdeauna mirajul şi, de ce nu (?), rostul lor, vă propun să ascultăm „poveştile de altădată”, că, dacă n-ar fi fost, (de bună seamă) nu s-ar povestii.

O poveste ce a început cu decenii în urmă …

Se spune că întâmplările sunt făcute pentru a fi trăite şi nu pentru a le ocolii. Mai mult decât atât, întâmplările nu sunt „întâmplătoare”. Totul are loc cu un anumit scop, uneori greu de dibuit. Sunt oameni pe care îi întâlneşti, îţi zâmbesc, iar apoi nu-i mai poţi alunga din memorie. Se cuibăresc acolo drept stavilă în calea uitării. L-am întâlnit în atelierul lui Lévai József, singurul, şi probabil, ultimul curelar din Satu Mare. Mi-a făcut impresia unui domn (şi pe bună dreptate), rupt din alte vremuri. Uneori zâmbitor, alteori pierdut în hăţişul anilor care au trecut peste el, albindu-i părul, odinioară negru „ca pana corbului”. Ştefan Müller, că despre el este vorba, e omul căruia îi place să povestească istoriile altor vremuri. A trecut prin multe, însă greutăţile nu l-au lăsat să renunţe. Şi-a luat inima în dinţi şi, a mai făcut un pas, şi încă unul, şi încă unul …

… şi l-a purtat prin hăţişurile vieţii

A văzut lumina zilei cu mai bine de opt decenii în urmă. A trăit greutăţile celui de-al doilea război mondial. A îndurat foamea dar şi bucuriile inerente vieţii. „M-am născut la Mădăras în 1927. E un sat aici aproape de Satu Mare. Am copilărit în sat, acolo am umblat şi la şcoală. La acea vreme, dacă aveai şapte clase, erai bine văzut în sat. Părinţii nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală, aşa că, m-au trimis lângă un meşter curelar, ca ucenic. Aveam 17 ani când am ajuns în oraş. Era prin ’44, spre sfârşitul războiului”, îşi începe povestirea Ştefan Müller. Întâmplarea a făcut să scape de armată şi de front. Un accident nefericit l-a ţintit o vreme la pat. O fractură de şold, i-a schimbat pentru totdeauna viaţa. Şi, cum nu există nici o pagubă fără câştig, „cred că acel accident m-a ajutat să scap de front. Mi-a salvat viaţa. Aveam prieteni care au fost înrolaţi şi duşi departe. Puţini s-au întors acasă. Vă daţi seama? Au murit la 15 sau 16 ani! Alţii s-au pierdut fără urmă. Eu am scăpat”, se destăinuie omul.

Oameni şi locuri, din Sătmarul de altădată

Şi, cum boala „nu-l recomanda” în nici un fel pentru muncile câmpului, părinţii i-au făcut bocceaua şi l-au trimis la oraş. A ajuns în atelierul lui lui Ádám Antal, pe strada Ştefan cel Mare de astăzi. „Pe vremuri, acolo era şi o cârciumă. Îi spunea. Dar nu am stat decât trei luni la acel meşter. De învăţat, nu zic, m-a învăţat. Dar mă punea să le schimb scutecele copiilor, să port lemne în casă şi să fac multe alte treburi. Nu mi-a plăcut, aşa că mi-am căutat un alt meşter, pe Pofog György. Acolo am stat aproape trei ani, după care m-a eliberat. Aşa se spunea când primea-i atestatul de meşter. A fost foarte de treabă că m-a eliberat cu trei luni mai devreme, fiindcă ştia ce am păţit dincolo”, povesteşte meşterul.

Anii de ucenicie şi cei …

Ştefan Müller îşi aminteşte de anii de ucenicie cu drag. Povesteşte că la acea vreme era destul de greu să ajungi meşter, în adevăratul sens al cuvântului. Anii de ucenicie aveau însă şi o altă latură. Stătea la internat, unde viaţa nu era întotdeauna roză. Deşteptarea se dădea la ora 05.00 dimineaţa. „Ne spălam, mâncam, ne pregăteam pentru muncă. Lucram de la 08.00 dimineaţa şi până la ora 16.00, când luam prânzul. După cei trei ani de ucenicie, urma un examen destul de greu. „Dacă nu îl luai, nu erai de vină, tu, ca ucenic. Îţi făceai de ruşine meşterul”, explică Müller.

… de după război

Anii de după război au adus foametea şi, nu în ultimul rând o oarecare decădere a breslei meşterilor. Şi aici nu este vorba doar de curelari. Din cei 20 de meşteri din Satu Mare, care îşi avea fiecare atelierul său, prea puţini au mai rămas după război. A venit naţionalizarea care a stârpit o bună parte din vechii meşteri. Unii au intrat în fabrici, alţii s-au lăsat de meserie, căutându-şi rostul în altă parte. După ce a absolvit anii de ucenicie şi, văzându-se cu atestatul în mână la 18 septembrie 1948, proaspătul meşter şi-a căutat o slujbă. Nu a fost prea uşor, având în vedere greutăţile anilor de după război. „La 1 ianuarie 1949 m-am angajat la Cooperativa din Ardud. După cinci ani am ajuns la Satu Mare, la Combinat, nu-mi mai amintesc numele, unde îl aveam ca meşter pe Korompárki István. Acolo am lucrat 20 de ani. Făceau cam 100 de hamuri pe lună. Mai multe nu aveam cum. Lucram în special pentru colectivele de atunci, dar şi pentru cei care aveau cai”, îşi aminteşte meşterul.

A scăpat de deportare

Anii au trecut, însă amintirile au rămas vii în mintea bătrânului de acum. Şi, ca un dat al celor în vârstă, se reîntorcea mereu la dezvăluirea altor, şi altor amintiri ce-i făceau să-i sclipească ochii. „Nu v-am povestit cum am scăpat de deportare. Eram o familie de şvabi, aşa că am ajuns pe lista neagră. M-au chemat în faţa comisiei dar, văzându-mă şchiop, m-au lăsat acasă. Aşa că boala m-a ajutat pentru a doua oară să scap, poate … de moarte. Pe mulţi i-au dus în lagărele de muncă. Mulţi au pierit acolo. Cei care s-au întors evitau să vorbească despre anii petrecuţi înapoia zidurilor. Îmi amintesc cum scoteau oamenii din case, dimineaţa la ora 04.00. Au venit şi la noi, pentru că taică-meu era pe listă. Dar nu a fost acasă, deoarece s-a dus la tăiat de porc în Ardud. Când am auzit că îl caută, am mers pe jos până în Ardud să-i spun ca nu cumva să vină acasă. S-a ascuns mai bine de trei săptămâni. Atâta a ţinut zarva cu deportările. După care, ciudat, nimeni nu l-a mai căutat”, povesteşte bătrânul meşter.

În prezent, stă mai mult în Germania

De câţiva ani buni, trăieşte în Germania, unde-şi are copiii. Revine în ţară doar pentru o lună, două pe an, pentru a-şi vedea casa unde şi-a trăit viaţa. Însă amintirile îi revin fără oprire, întorcându-se cu drag în anii care au trecut. Povestea ar putea continua la nesfârşit, însă ne oprim aici. E un alt exemplu de viaţă trăită din plin, cu speranţe, realizări, supărări şi bucurii.

6 Comentarii la "Poveşti de altădată cu Ştefan Müller"

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.