Sunt oameni pentru care cartea, cotoarele roase de vreme, invadate de praf şi filele îngălbenite de atâta veghe asupra deceniilor ce trec nepăsători peste ghergheful timpului, sunt ca nişte uşi ce dezvăluie taine bine ascunse de colbul vremurilor. Unii se încumetă să le deschidă. Să le buchisească. Sunt stăpâniţi de acea sete neţărmurită pe care doar cercetătorul altor vremuri le poate simţii cum îi cucereşte fiecare neuron, celulă, atom.

Retras, poate prea retras, modest până la exasperare, un tânăr şi-a ales un drumeag “sălbatic” nedesţelenit de nimeni înaintea lui. Caută să dezvăluie vieţi date uitării. Să dea la o parte colbul, strâns poate cu bună ştiinţă peste numele purtate de oameni ce şi-au lăsat odinioară amprenta pe aceste meleaguri. Poate e vina istoriografilor din alte vremuri, ori a nepăsării generaţiilor care au urmat, că aceşti oameni au rămas uitaţi, pe undeva în cotloanele istoriei.

I-au trebuit ani buni pentru ca vieţile stinse aievea să-şi dezvăluie tainele, să-l lase să pătrundă în micile secrete atât de bine ascunse între filele îngălbenite de vreme. Nu a renunţat. E pasionat de istorie, de cuvântul scris şi nu în ultimul rând de familie. Vă propun să-l ascultăm tocmai pe el să-şi dezvăluie gândurile pentru a nu fi acuzat de subiectivismul inerent oricărui scrib.

Reporter: Vă provoc la dialog, recunosc, cu oarecare sfială deoarece pământul pe care pătrundem îmi este oarecum străin. Dar pentru început vă rog să spuneţi câte ceva despre dumneavoastră.

Viorel Câmpean: M-am născut la Satu Mare în 1969. Am absolvit Liceul “Unio”. La facultate am ajuns puţin mai târziu, influenţat de familie care mă tot îndemna să urmez şi studii superioare, deoarece diploma e importantă. Ştiau că îmi place să citesc, să studiez, să mă pierd, cum se spune, printre rafturile bibliotecilor. În fine. Am absolvit Facultatea de Istorie – Geografie a Universităţii “Vasile Goldiş”, filiala Baia Mare în 2003. Din anul următor m-am înscris la doctorat la Institutul “George Bariţ” din Cluj Napoca.

R.: Aţi făcut o pasiune pentru istorie, pentru trecut …

V.C.: E adevărat. Îmi place istoria din fragedă pruncie. Am avut profesori care m-au făcut să îndrăgesc trecutul. Sunt atras mai ales de istoria modernă şi, în special de istoria modernă locală.

R.: Aţi adus vorba despre profesori, mentori. Cine sunt acei oameni care au influenţa dezvoltarea profesională a viitorului istoric, Viorel Câmpean?

V.C.: Am avut şansa de a cunoaşte oameni cu totul, şi cu totul deosebiţi. Şi mă refer aici la reprezentanţii unei “generaţii mucenicite”, cum îi numea cineva pe cei care au îndurat calvarul temniţelor comuniste. Apoi dintre profesorii care mi-au înlesnit calea spre cercetare l-aş aminti pe dr. Gelu Neamţu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca, îndrumătorul meu.

R.: Dintre cei locali?

V.C.: Corneliu Balla.

R.: Aţi răspuns dintr-o suflare ceea ce denotă, fără drept de tăgadă că îi atribuiţi mult acestui om de cultură.

V.C.: Era un cărturar. Un om exemplar. Exigent cu sine, şi din păcate prea modest. L-am cunoscut destul de bine şi regret nespus de mult faptul că a lăsat atâtea proiecte în fază de manuscris. Era un om cu stofă de intelectual.

R.: Cercetaţi şi un domeniu mai puţin cunoscut, însă plină de informaţii, în bună parte încă nedescoperite. Şi vorbesc aici despre istoria ecleziastică a acestor ţinuturi. De ce tocmai modernismul şi, de unde vine această apropiere faţă de istoria ecleziastică a Sătmarului?

V.C.: Răspunsul este cât se poate de simplu. Istoria ecleziastică a acestor ţinuturi se confundă cu istoria românilor. Dacă răsfoiţi cele două volume pe care le voi lansa astăzi în sala “Nae Antonescu” de la Centrul de Creaţie, veţi da de nume de preoţi. Mulţi preoţi. Ei au fost, pe bună dreptate, luminătorii satelor. Învăţătorii, aparţineau până în urmă cu un veac tot de biserică. Teza mea de doctorat este dedicată personalităţii unui cărturar paşoptist care a trăit un sfert de veac pe plaiurile Sătmarului, preotul Moise Sora Noac. Mergând pe urmele acestui fascinant dar puţin cunoscut personaj, am descoperit un adevărat izvor de informaţii referitoare la istoria modernă a românilor sătmăreni. Astfel că, am rămas cantonat în istoria veacului al XIX-lea.

R.: Să ne apropiem mai mult în timp, la tânărul care mai apoi va deveni istoricul şi cercetătorul de astăzi. Şi asta pentru ca să-l cunoaştem cât mai bine pe omul care şi-a pus numele pe câteva cărţi, mă încumet să spun, de o certă valoare istoriografică. Cum era elevul Viorel Câmpean?

V.C.: Îmi plăcea să citesc. Citeam enorm. Eram, şi am rămas un împătimit al buchiilor. Tata lucra la CFR astfel că beneficiam de câteva bilete gratuite. Urcam pe tren şi nu mă opream până la Bucureşti, unde luam la rând anticariatele. Îmi burduşeam genţile cu cărţi. Întotdeauna m-am simţit apropape de cuvântul scris.

R.: Citiţi proză, cărţi de specialitate, vă pierdeţi printre tomurile de documente. În ce relaţie sunteţi cu poezia. Cum se îmbină rimele cu sufletul agitat al istoricului?

V.C.: Citesc şi poezie, deşi, recunosc îmi rămâne tot mai puţin timp pentru citit. Simt că mă copleşeşte informaţia. Întotdeauna mi-a plăcut poezia bună.

R.: Putem adăuga şi muzica în sfera preocupărilor dumneavoastră?

V.C.: Îmi place muzica. Acasă, spre exemplu, lucrez pe muzică. Nici nu aş putea altfel. Îmi place muzica bună, indiferent de gen.

R.: Trăim într-o epocă a calculatorului, a Internetului. În opinia dumneavoastră, se mai citeşte astăzi la Satu Mare?

V.C.: Da. Se citeşte. Însă noi, scriitorii şi bibliotecarii, trebuie să ne îndreptăm eforturile pentru a recâştiga cititorii.

R.: Cum se îmbină viaţa familială cu cea a cercetătorului istoric, aplecat ore în şir asupra filelor îngălbenite de vreme ori asupra tastaturii calculatorului?

V.C.: Într-adevăr lucrez mult. Pentru cele două volume “Oameni şi locuri din Sătmar” pot să zic că am lucrat zi şi noapte. Cu dragoste poţi să treci peste toate. Am trei copii pe care îi iubesc la nebunie.

R.: Dacă este vreo întrebare pe care nu vi l-am adresat, dar dumneavoastră, în locul meu aţi fi făcut-o.

V.C.: Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul ţării?

R.: Vă rog să răspundeţi.

V.C.: Sunt un optimist incurabil!

R.: Vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să-mi răspundeţi la întrebări.

V.C.: Şi eu vă mulţumesc.