Îmi amintesc de serile de iarnă în care poveştile se îngemănau adesea cu visele naive ale copilăriei. Anii s-au dus aievea, pierdute încet-încet în noianul vremilor, fără ca să le şteargă din amintire. Sunt poveşti, legende, sau simple fabulaţii bătrâneşti? Greu de spus, după atâţia ani când e greu să mai găseşti vreun martor al vremurilor demult apuse. Sunt lucruri întâmplate demult, poveşti a căror realitate nu a fost pusă nicicând la îndoială de marea majoritate a sătenilor.
Povestea fetei care îşi căuta baticul
“Era prin 1938 sau ’39, în orice caz înainte de război. Cum era pe atunci, feciorii umblau la stropit, dar nu cu apă de colonie cum se umblă astăzi, ci le spălau pe fete cu apă de la fântână. Marika stătea chiar aici în vecini, de aia ştiu aşa de bine ce a fost, şi cum a fost. Feciorii au turnat pe ea vreo două găleţi de apă rece. Era un ger de nu puteai să stai afară, dar aşa era pe atunci. Numai că fata s-a îmbolnăvit de plămâni. A stat la pat vreo săptămână, două, apoi a murit. Numai că fata era tare deşteaptă şi a ştiut ce o aşteaptă. Tot i-a zis la maică-sa, că dacă moare să-i pună baticul acela care-i era atât de drag. Dar maică-sa a uitat. La câteva zile după ce au băgat-o în groapă, fata a început să umble acasă. Mie mi-a zis Mariska néni, dar n-am crezut. Apoi, într-o seară m-a chemat şi pe mine să mă duc şi eu să văd, că e adevărat tot ce zice. M-am dus. Dar mai bine stăteam locului acasă, să nu mă fi dus. Am stat noi ce-am stat, apoi dintr-o dată, uşa s-a dat de perete şi-am auzit: . Şi a repetat, tot aşa, de câteva ori. M-am speriat! Cum nu, când vezi şi auzi lucruri din astea? După ce a zis ce a avut de zis, a închis uşa şi s-a dus. S-au sfătuit apoi babele din sat ce să facă, ca moarta să nu mai umble pe acasă? Una a zis că ar fi bine să o dezgroape şi să-i pună baticul. Zis şi făcut! Au dezgropat-o şi au pus baticul lângă ea. De atunci fata nu a mai umblat pe-acasă”, povesteşte una dintre bătrâne, cu privirile pierdute în ceaţa trecutului.
Cimitirul bântuit din Iojib
Nici cimitirul reformat din satul Iojib nu a fost ocolit de poveştile cu stafii. “Într-o seară am trecut cu bicicleta pe lângă cimitir. Era pe la vreo 11 seara. De când mă ştiu, îmi era frică să trec noaptea pe lângă acel loc, deoarece am auzit multe poveşti. Chiar dacă nu le-am dat crezare în totalitate, trebuie să recunosc că, îmi era groază. Chiar dacă acea zonă este luminată, pur şi simplu, îmi era frică să trec pe acolo. Dar, nu aveam de ales. La un moment dat, am văzut la marginea străzii o umbră. Simţeam cum mă apucă groaza. Silueta stătea nemişcată. Ajungând mai aproape, am văzut că e cineva îmbrăcat într-o pelerină neagră, cu un capişon pe cap, care îi acoperea şi faţa. Am pedalat cât am putut de repede fără să mă uit în spate”, povesteşte Uhl Botond. Povestea este cu atât mai mult de luat în seamă, cu cât omul este profesor, ce a predat ani de zile în satul Iojib.
Ce se ascunde în spatele acestei poveşti? Greu de spus. Cert este că prin Iojib circulă o serie de poveşti legate de acel cimitir, mai bine zis de vechiul cimitir reformat din localitate, din care au rămas doar câteva pietre funerare. O poveste asemănătoare mi-a spus şi bunica, actorul principal fiind chiar bunicul meu dinspre mamă. Era toamna târziu, când bunicul venise de la storsul strugurilor din Iojib. Erau trei oameni în căruţă. Ajunşi lângă cimitirul din Iojib, la un moment dat, au observat că au un “tovarăş de drum”. Era o arătare îmbrăcată într-o pelerină neagră, care s-a aşezat în capătul căruţei. Omul nu răspundea la nici o întrebare, dar nici nu se mişca din loc. Însă cum au ajuns în sat, arătarea dispăruse fără urmă.
Viţelul alb, care îşi căuta stăpânul
Schweitzer Lajos, era unul dintre micii proprietari de pământ din Medieşu Aurit. Cunoscut ca om cinstit, bătrânii povestesc cum “boieru'”, an de an a dat un viţel celei mai sărace familii din sat. Anii au trecut, cu “tradiţia” menţinută cu regularitate, însă bătrânul boier s-a sfârşit, lăsând familiile sărace în voia sorţii. Bătrânii povestesc cum, un viţel alb revenea timp de câţiva ani în ziua în care i-ar fi venit sorocul, căutându-şi stăpânul în cimitir.
Cimitirul blestemat
Un alt loc umplut de poveşti este şi vechiul cimitir evreiesc din Medieşu Aurit. Azi, doar două pietre funerare, şi acelea trântite la pământ, mai vorbesc de locul de veci al evreilor din localitate. Bătrânii spun că pe acel loc ar fi fost şi o casă de rugăciuni, care mai apoi a fost demolată. Evreii însă, spun oamenii din sat ar fi blestemat locul, ca nimeni vreodată să nu reuşească să ridice vreo casă pe acel pământ. Şi oamenii, au luat în seamă această povaţă.