Nu trebuie să vină potopul, ca Sătmarul să fie înecat de ape. Bălţi peste tot, ape curgătoare, noroi, de glodul ţi se lipeşte de tălpi ca nevoile de destin. Numai cât cerurile îşi deschid obloanele, Sătmarul se luptă cu apele, canalele înfundate, craterele care se umplu încet-încet de ape. Lacuri în toată regula, mari cât … marea cea mare. Şoferii care se chinuie să-şi parcheze maşinile încearcă să evite tăurile care persistă zile întregi, chiar şi după ploaie.

“Nu ştiu unde să parchez. Dacă trec peste bordură, nu mai am nici o şansă să ies de acolo. Odată am păţit-o, nu mai vreau să încerc şi pentru a doua oară”, spune supărat unul dintre şoferi. Apele pun stăpânire pe carosabil şi parcări. Apa umple craterele, făcute parcă pentru a adăpostii noianul de ape ce se abat din când în când asupra urbei. De multe ori, nu mai vezi nici gropile de atâta apă! Şoferii riscă să-şi rupă maşinile în două, dacă sunt atât de nesăbuiţi să-şi treacă bolidul peste vreun tău. Asemenea locuri nu sunt tocmai puţine în Sătmar, de oamenii ar face bine să le boteze că, cine ştie poate vom fi nevoiţi să rescriem şi geografia oraşului. Nu-i vorbă, cam aşa s-au format şi marile lacuri ale lumii.

A plouat, apoi apele s-au adunat în locuri mai adânci că, n-au de ales, aşa le poruncesc legile fizicii. Apoi au crescut, s-au adâncit şi s-au făcut, lacuri, altele mări s-au oceane. Da fraţilor! Dar astea s-au întâmplat în decursul a milioane şi milioane de ani! Nu într-o după-amiază oarecare, după prima ţârâitură de ploaie. Poate specialiştii în ale geologiei ar trebuii să vină să studieze fenomenul. Cine ştie, dacă altfel nu, poate prin cratere şi tăuri ne este dat de la Dumnezeu să devenim cunoscuţi în ţară şi, de ce nu, să ne meargă vestea hăt departe … chiar peste marile ape.