În finalul primului deceniu din mileniul trei, ar trebui probabil să ne nuanţăm atitudinea pesimistă privind viitorul vocilor româneşti. Argumente recente ? Ieşirea la rampă, cu debuturi importante, a doi artişti tineri care luminează scena lirică bucureşteană, Irina Iordăchescu şi Teodor Ilincăi. Lor li se cuvin aceste consemnări, pentru a ţine mine noi câştiguri profesionale ale generaţiei lirice afirmate în contemporaneitate. Nu sunt singurele, dar valoarea lor adaugă certitudini, ceea ce nu este puţin.

Numele sopranei Irina Iordăchescu a crescut evident în popularitate pentru fanii operei şi concertelor vocal-simfonice. Ascultată cu mai multe roluri de seamă în repertorii mozartiene, donizettiene, verdiene, pucciniene, Irina Iordăchescu a decis că este timpul pentru marea confruntare următoare, adică ce poate să însemne, în cariera unui solist liric, opera La Traviata de Giuseppe Verdi. Studiul partiturii, intensa preocupare de a-şi configura şi susţine propria concepţie asupra personajului, cunoaşterea datelor estetice şi expresive ce conferă Violettei Valery celebritate, cu rezonanţe de singularitate în romantism, dezvăluie valorizarea momentului reper al unui astfel de debut. Comentăm un fapt artistic real, a cărui creaţie nu are nevoie de demnostraţii. Irina Iordăchescu ştie să-şi construiască personajul, clădind cu propriile mijloace rolul, în condiţiile puse la dispoziţie de regia lui Cristian Mihailescu.

A păşi pe un drum cu marcaje prestabilite şi a reuşi să dai viaţă autonomă rezultatului personal este o realizare care cumulează vocaţie, talent şi cultură. Fireşte, farmecului scenic al artistei şi capacităţii sale de comunicare cu spectatorii, i se adaugă  argumentul principal, adică abordarea interpretării muzicale cu o disponibilitate vocală convingătoare. Din această perspectivă, Irina Iordăchescu aduce partitura la propriile posibilităţi, nu imită modele, suficient de numeroase pentru a oferi o discografie performantă, şi nici nu se distanţează de autenticitatea criteriilor de stil. În reprezentaţie, impresia lăsată de audiţie completează toate cerinţele unui spectacol care depăşeşte condiţionările obişnuite ale unui debut în rol. Stăpânirea muzicală, dicţia impecabilă şi expresivitatea prezenţei actoriceşti sunt evidente, la cote înalte. O impresie deosebită este determinată de  nuanţarea cântului, în care drumul spre acute nu reprezintă o stare de risc, dominantă fiind proiecţia glasului spre public, cu o remarcabilă sensibilitate a nuanţelor şi cultivarea unui piano sonor ce permite să se dezvolte, iradiante, filaje, şoapte, detalii de stare şi subtilităţi ritmice.

Probabil că viitoarele spectacole se vor alinia pe o spirală ascendentă, fără ca ceea ce am urmărit la primul spectacol să-şi piardă strălucirea în amintirea noastră. Irina Iordăchescu nu este „încă” o Violetta a scenei lirice româneşti. Aşa cum a început, sub bagheta unui mare maestru al operei naţionale, dirijorul Cornel Trăilescu, cu un  tenor, Marius Manea, capabil a-şi onora rolul ca partener al evenimentului, ea poate fi considerată „noua” noastră Traviata, cu un destin proiectat spre anii ce vin.

În vecinătatea acestui moment, publicul a aşteptat şi alinierea unui alt debut, nu mai puţin solicitant. Ştim că ultimele stagiuni au impus atenţiei o stea urcătoare în lumea tenorilor români. Teodor Ilincăi a avut deja ocazia să arate ce poate în câteva titluri romantice importante, printre acestea Macbeth de Verdi, Boema de Puccini, Oneghin de Ceaikovski. Fără a enumera toate prezenţele sale, deschiderea spre marea carieră, cu solicitări internaţionale importante, răspunde potenţialului său muzical, vocal şi interpretativ. Oricum, a putea păşi în zona foarte pretenţioasă a capodoperei lui Charles Gounod, reprezintă un moment cu totul deosebit. Rolul titular din Faust solicită numeroase soluţii de rezolvat, din perspectiva susţinerii tuturor problemelor pe care le impune partitura, precum şi comparaţia cu performante istorice anterioare, chiar şi în lirica naţională.

Argumentul principal în recenta sa apariţie pe scena Operei ar putea fi identificat, aşa cum subliniam, cu ofertele unei voci în care limpezimea sunetului, culoarea registraţiei, remarcabil conturată, şi deschiderea convingătoare spre stilul romantic francez sunt esenţiale. Teodor Ilincăi  este un asemenea glas şi Faustul oferit de el publicului îi consacră statutul de vedetă în zona atât de pretenţioasă a categoriei vocale pe care o reprezintă. A fost interesant să-l urmărim evoluând în succesiunea actelor, începând cu prima scenă, descoperindu-i prezenţa în replici, ansambluri, apreciind marele solo din mijlocul operei, duetul de dragoste, trioul duelului.

Apare cu claritate că a fost capabil să-şi conducă personajul ca rol teatral, dar şi să echilibreze efortul solistic, pentru a reuşi o continuitate ofertantă a prezenţei muzicale prin cântul său. Dicţia bine rezolvată pe textul original, un suport bun în registrul mediu, ce potenţează acutul, consecvenţa de culoare  şi  expresie sunt tot atâtea însuşiri ce-şi merită aprecierile. Desigur, pentru un tenor, rolul lui Faust cere abilitate şi seriozitate, în vederea accesului la stăpânirea scenică şi vocală ce deschide orizonturile altor abordări repertoriale importante. Faust este un reper de seamă. L-am ascultat pe Ilincăi gândind cu grijă pentru viitor, deoarece sperăm că aprecierile ce-l vor însoţi pretutindeni nu–şi vor lăsa amprenta asupra eforturilor de a răspunde aşteptărilor. Îl privim acum ca pe un tânăr artist care urcă, cu bogăţia înzestrărilor sale, acumulând experienţa ce-l conduce spre afirmările preţioase ale unei prestigioase cariere lirice.

Grigore Constantinescu