Cum a ratat Penitenciarul Satu Mare nominalizarea la OSCAR

Sâmbătă, 14 august a.c., una dintre ştirile anunţate pe mai toate posturile de radio şi televiziune era următoarea: „Lungmetrajul „Eu când vreau să fluier, fluier”, în regia lui Florin Şerban, este propunerea României la premiul Oscar, la categoria „cel mai bun film străin”, pentru gala care va avea loc în februarie 2011, au anunţat reprezentanţii Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC)”.
Această nominalizare vine, parcă, de la sine atunci când e vorba de acest film. Nu de alta, dar pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier„- debutul in lungmetraj al lui Florin Şerban – este primul film românesc din ultimii 17 ani care a intrat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin şi a reuşit să ia şi două premii importante: marele premiu al juriului – Ursul de Argint şi distincţia „Alfred Bauer”.
Despre acest film, despre regizorul lui şi actorii care au jucat în el s-au scris sute de articole. Peste tot s-a amintit faptul că mulţi dintre protagonişti erau, la momentul filmărilor, deţinuţi din Penitenciarul Rahova. Datorită sucesului peliculei, aceştia au devenit oarecum celebri. Puţină lume ştie – şi, în general, cine ştie preferă să tacă ! – faptul că primul penitenciar în care a poposit regizorul Florin Şerban pentru a-şi selecta actorii dintre deţinuţi a fost Penitenciarul Satu Mare. Din pricina unei rigidităţi absurde – de atitudine şi mentalitate – a unora din conducerea instituţiei, Penitenciarul Satu Mare a refuzat colaborarea cu regizorul Florin Şerban, trimiţându-l la plimbare…

Iniţial, era vorba doar despre o piesă de teatru

Sătmăreanul.net a stat de vorbă cu patru dintre persoanele care, în luna iulie a anului 2008, erau încarcerate în Penitenciarul Satu Mare atunci când au făcut cunoştinţă cu regizorul Florin Şerban, omul pornit „în căutare de talente” prin puşcăriile româneşti. Pentru că nu au fost de acord să li se facă publice numele („nu vrem să fim arătaţi cu degetul pentru că am fost închişi”, au motivat), le vom prezenta doar iniţialele, vârsta şi infracţiunea pentru care au fost condamnaţi: C.Z.M. (38 de ani, înşelăciune), V.A. (43 de ani, tâlhărie), D.V.P. (42 de ani, furt calificat), B.D. (32 de ani, furt calificat). În prezent, ei sunt liberaţi condiţionat. Am pus cap la cap tot ce au povestit ei şi iată ce a ieşit:

„Eu mi-am adus aminte de regizorul cu care am stat de vorbă mai mulţi la Penitenciarul Satu Mare atunci când am auzit, încă de anul trecut, titlul filmului premiat. Trebuie să recunoaşteţi că un titlu precum „Eu când vreau să fluier, fluier” nu este uşor de uitat. Ţin minte că ne convocaseră la clubul de pe secţia a treia doamna asistent social Simona Galiş şi doamna educatoare Anamaria Stoia şi, când am ajuns acolo, am văzut că mai erau vreo 7-8 deţinuţi în aşteptare. după vreao 10 minute a venit şi regizorul Florin Şerban care a început să ne prezinte proiectul unei piese de teatru cu care să ne prezentăm la nu ştiu ce festival de teatru al deţinuţilor care ar fi urmat să se desfăşoare în octombrie 2008. Ne-a povestit, extrem de pasionat, despre subiectul piesei şi despre munca susţinută care ne-ar fi aşteptat pe fiecare în cazul în care am fi acceptat să jucăm în piesă, dorea să lucreze ore în şir cu fiecare personaj în parte şi abia după aceea s-ar fi trecut la munca pe scenă în echipă. De atunci mi-a rămas titlul în minte: „Eu când vreau să fluier, fluier ” – işi aminteşte B.D.

„Ţin minte şi eu discuţia de vreo două sau trei ore cu regizorul acela, cu toate că nu-mi aduc aminte de numele lui. Tilul piesei era „Eu când vreau să fluier, fluier” – aşa ceva nu uiţi repede, mai ales că pentru mine a însemnat automat ceva de genul „sunt liber să fac ce vreau, atunci când vreau” iar sentimentul ăsta nu ai cum să-l uiţi mai ales dacă atunci când îl simţi tocmai eşti închis. Ştiu că ne-a captivat pe toţi cei care eram acolo, eram gata să promitem că vom munci chiar şi 10 ore pe zi – aşa ne spusese regizorul că va fi nevoie – pentru a mai scăpa de monotonia şi prostia multora dintre cei cu care aveam de-a face în penitenciar. A reuşit să ne facă pe toţi să vrem să „rupem” gura târgului la ceva festival de teatru pentru deţinuţi care ar fi trebuit să fie la Bucureşti, prin luna octombrie sau noiembrie – da, în 2008″ – povesteşte D.V.P.

S-a opus categoric actualul director al închisorii

„După discuţia din club, ni s-a spus că urma ca Serviciul de reeducare, unde şef era Paul Mărginean, să convingă şefii Penitenciarului, mai ales pe ofiţerii de la Pază şi Siguranţă, că repetiţiile pentru piesa de teatru „Eu când vreau să fluier, fluier” nu reprezintă nici un risc pentru închisoare. După vreo câteva zile, când am văzut că nimeni nu ne mai spune nimic, nici mie şi nici vreunui alt coleg de-al meu cu care am fost la discuţia cu regizorul ăla tânăr şi chiar fanatic al teatrului (pe mine m-a speriat un pic la început, dar apoi a fost super omul !), am întrebat eu pe cineva de la Reeducare ce se întâmplă. Mi s-a spus că s-a renunţat la proiect pentru că ăia de la Pază comentează că prea am circula liberi prin închisoare, că o să fie complicat cu trimiterea pe cursă la Bucureşti, tot felul de motive idioate de-ale lor” – relatează C.Z.M.

„Ţin minte că toţi cei selectaţi pentru piesa aia de teatru am fost destul de afectaţi de faptul că tot proiectul a căzut baltă. Eu chiar am fost în audienţă la directorul de atunci al puşcăriei – era un judecător sau magistrat, Ciorcaş Mihai – şi -am întrebat de ce nu s-a încurajat ceva care ne făcea şi pe noi să ne simţim din nou cât de cât mai oameni şi ţin minte că mi-a spus că ştie de problemă, că el a agreat faza cu piesa de teatru, dar cei de la Pază, în special domnul Iuga – ăsta care e acuma directorul general al penitenciarului – nu au fost de acord. Şi cum Iuga era atunci adjunctul directorului pe probleme de pază şi siguranţă penitenciară, peste cuvântul lui nu se putea trece. Adevărat e că pentru ei era prea complicatpentru că eu eram la regim inchis, alţii erau la regim semideschis sau chiar deschis şi lor nu le place dacă avem activităţi în comun, chiar dacă sunt activităţi culturale cu adevărat. Păcat…” -îşi încheie declaraţia şi V.A.

„Cu cei de la Pază e foarte-foarte dificil”

Surse din cadrul Penitenciarului Satu Mare care îşi desfăşoară activitatea în domeniul cultural-educativ ne-au declarat că negativismul celor din compartimentul Pază al penitenciarului Satu Mare este, destul de des, sursă de tensiuni şi dispute. „Noi trebuie şi vrem să avem activităţi culturale şi recreative cu persoanele private de libertate, dar ne lovim adesea de obtuzitatea celor de la Pază. Iar de când e director Iuga, parcă e un pic mai greu. Am vorbit cu vreo doi mai „descuiaţi” de la ei încă anul trecut despre filmul „Eu când vreau să fluier, fluier” şi-şi aduceau aminte de mica ceartă pe care am avut-o atunci. Dar ei mi-au obiectat atunci că nu aveau de unde să ştie că piesa aia de teatru pe care voia să o facă Florin Şerban avea să iasă o capodoperă. Bine că regizorul a găsit înţelegerea necesară la penitenciarul Rahova, dacă cei de la Satu Mare n-au fost în stare…”

4 Comentarii la "Cum a ratat Penitenciarul Satu Mare nominalizarea la OSCAR"

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.