Oricât le place unora să se scuture de asumarea responsabilității prin pasarea pisicii, e limpede că nu Doamne Doamne e responsabil de năravurile oamenilor, ci chiar ei, muritorii de rând. Că Doamne Doamne ar trebui să-i tragă uneori de urechile conștiinței pe nărăviți, iarăși e discutabil. Pentru că lor, nărăviților, poți să le fluturi și un tramvai, tot degeaba, nu-i scoți dintr-ale lor. Cam așa s-au petrecut trebile și duminica trecută, în Sătmărel, unde au fost sărbătorit centenarul sfintei biserici. Deși în lăcașul de cult era loc destul, în ciuda numărului mare de credincioși care au dorit să fie prezenți, după un obicei pe care mulți nu-l pot înțelege, nu puțini au fost cei ce au preferat să stea pe afară, în preajma bisericii, la o țigară, ori la o bârfă despre te miri ce. Iar ăștia au fost mai ceva ca sfinții de pe icoane. Că alții, cu o nesimțire stupefiantă, și-au găsit să combată cu mult simț de răspundere și în gura mare toate tâmpeniile pământești, taman în micuța încăpere unde există cele două platforme pentru lumânările pe care credincioșii le aprind fie în memoria celor morți, fie pentru cei ce trăiesc. Ca tacâmul să fie complet, niște zdrahoni deja aghezmuiți, deși sfânta slujbă nu era încă săvârșită, în loc să-și țină fleanca și să respecte intimitatea celor care se rugau pentru morți, discutau sprijiniți de platformele cu lumânări, care se clătinau bietele la fiecare gest mai … evlavios al localnicilor.
Cum era parafraza la zicala aceea? Morții cu morții, viii cu…viile? Bine, unii taxează nesimțirea pomenind tot despre morți și părinți. Ai celor nesimțiți, evident…