Inundaţii, foamete, frig şi cutremure de pământ în Odoreul altor vremuri. Nu odată, Someşul “şi-a trimis apele” peste bordeiele sătenilor. Foametea a biciuit ca o nălucă satele peste care gerul iernii “şi-a jucat” deja năravul lăsând pământurile sterpe, fără roade. Apoi, pământul s-a cutremurat, zgâlţâit parcă de zeii vechiului Olimp aducând groaza în inimile sătenilor. Erau adevărate “săbii a lui Damocles” deasupra capetelor celor care locuiau aceste ţinuturi. Şi dacă Hades nu şi-a potolit furia de a arunca suflete nevinovate în coclaurile lumii umbrelor, zeii au trimis zeci de beteşuguri, pustiind bordeiele locuite de oameni.
Au fost ani bântuiţi de groază, ce s-au întipărit în mintea celor care au trăit în acele vremuri. Tragedii ce au dus, nu odată, jalea în zeci şi sute de familii, răpind suflete nevinovate. Ani de groază în care sate întregi au rămas fără locuitori, când flagelul bolii a fost cel care a făcut legea. Mi-am propus să poposim pentru un răstimp de câteva minute în satele fostului Comitat al Sătmarului, pentru a vedea cum şi-au făcut loc şi, mai mult decât atât, cum de au reuşit să scape de necazuri, odorenii din veacurile XVII-XIX.
Odoreni decimaţi de ciumă
Epidemia de ciumă care a decimat populaţiile Careiului şi Sătmarului, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea (în anul 1693) a băgat groaza şi în locuitorii Odoreului. Cronicile vremii povestesc că, din cauza luptelor îndelungate, prin 1692, satele Odoreu şi Mărtineşti, au ajuns pustii. Distrugerile provocate de luptele neîncetate precum şi bolile care răpeau tot mai multe vieţi au făcut ca localnicii să-şi părăsească satele, devenite, mai ales în veacul al XVII-lea atât de neospitaliere.
Ca urmare a morţilor de pe câmpurile de bătălie, care nu odată au rămas drept pradă păsărilor cerului, în anul următor, 1693, aceste meleaguri sunt devastate de o cumplită epidemie de ciumă. Câte suflete au fost răpite de “boala neagră”? Cronicile tac în această privinţă, ascunzându-şi, cu multă băgare de seamă secretele. Cert este că ani la rând, Odoreul a rămas pustiu. Un sat uitat de lume şi de Dumnezeu!
Cu trecerea anilor însă, când ciuma şi-a mai domolit furia, câteva familii şi-au luat inima în dinţi pentru a-şi încropii o gospodărie în locurile părăsite de alţii. Toate astea până la următoarea catastrofă, care “a biciuit” din nou, ca o nălucă, bordeiele locuite de odoreni.
Foamete şi frig prin părţile Odoreului
Nu doar bolile au fost cele care au golit casele odorenilor. Iernile năprasnice, dar şi foametea, şi-au făcut de cap pe tot parcursul veacului al XVII-lea. Însemnările sistematice despre vreme arată încă odată greutăţile prin care au trecut oamenii acelui secol.
Borovski Sámuel, în a sa “Istorie a Comitatului Sătmarului”, scrie despre iernile cumplite care au bântuit aceste ţinuturi. Este vorba despre un lung şir de ani: 1706, 1709, 1737, 1755, 1765, 1767, 1772, 1776 şi 1795. Să nu uităm însă că în secolul al XVII-lea ne aflăm încă în perioada “micii glaciaţiuni”, care şi-a întins tentaculele şi asupra acestei pălmi de ţară.
Inundaţii urmate de foamete
Catastrofele şi-au făcut năravul şi în alte perioade de timp. De exemplu anii: 1740-1741, 1762, 1778, 1780, 1784 şi 1792, au fost bântuiţi de inundaţii. Este important de precizat faptul că, în veacul al XVII-lea, nu exista încă nici un fel de protecţie împotriva capriciilor Someşului. Cum Odoreul era (şi este în prezent) situat în apropierea malurilor acestui râu, nu odată locuitorii au fost nevoiţi să-şi ia lumea-n cap pentru a scăpa de apele ce veneau să-i înghită cu case cu tot.
Dar nici seceta sau lăcustele nu le-au dat pace odorenilor. Astfel, anii: 1716, 1727, 1778 şi 1782 au fost bântuite de caniculă şi lăcuste. Cu culturile distruse, în curând oamenii au ajuns în pragul foametei şi al sărăciei. În anii: 1708, 1719, 1727, 1785, 1787 şi 1795, foametea a măturat o parte a sărăcimii. Ucişi de boli, apărute în mare parte din cauza lipsei alimentelor de bază, numărul locuitorilor s-a subţiat simţitor de la un an la altul. Ne-a rămas o însemnare din anul 1795, în care se spune că “omătul a fost în iarnă până-n brâu şi apoi a fost foamete mare”.
Poate pare plictisitoare această înşiruire de date dar, am considerat necesară menţionarea lor, pentru ca şi astfel, să ne facem o imagine despre viaţa şi greutăţile oamenilor din acele vremuri. Puţini au fost anii fără nenorociri cauzate de vicisitudinile naturii sau … istoriei. Cert este că oamenii au rezistat acestor încercări iar satele Odoreu şi Mărtineşti, chiar dacă au cunoscut perioade de decădere, nu au dispărut niciodată.
Alte catastrofe în … veacul al XIX-lea
În cursul veacului XIX, Someşul şi-a ieşit de multe ori din matcă. Astfel, în anul 1855, bătrânul Samus îneacă din nou aceste ţinuturi. Tot în acel an, pe 23 aprilie, a fost un ger năpraznic, care a compromis o bună parte din recolte. Din acea perioadă ne-au rămas primele menţiuni despre unele lucrări complexe de hidroameliorare a albiei Someşului, între Berindan şi Mărtineşti.
În 1869, Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului a fost marcată de inundaţii. Potrivit documentelor vremii, Odoreul a fost înecat de ape, după care a venit “un frig de crăpau pietrele”. Dar oamenii au reuşit să treacă şi peste aceste încercări. Apele au revenit apoi, ani la rând. Astfel, în luna iunie a anului 1884, Someşul îşi face din nou simţită prezenţa. În primăvara lui 1888 tăvălugul apelor vin să măture din nou satul, Someşul atingând nivelul record de 630 de cm.
Nu au fost numai incendii, inundaţii, lăcuste şi caniculă. Potrivit documentelor îngălbenite de vreme, anul 1888 a fost extrem de greu, înregistrându-se temperaturi cu mult sub 0 grade Celsius (chiar – 33 grade Celsius). Un an mai târziu, la 6 februarie 1889, Odoreul a fost zguduit de un cutremur destul de puternic, cu epicentrul în zona satului (de atunci) Livada.
Odoreul bântuit de ierni năpraznice
O însemnare din 30 aprilie 1806 spune că, “au căzut piatră, grindină şi, în anul acela nu s-au făcut nici poamele şi nici vinul”. În 1808, iarna parcă nu mai vroia să se termine. Pe 25 martie, de Bunavestire, Someşul putea fi trecut pe gheaţă. Desigur, nici foametea nu putea să lipsească dintre nenorocirile veacului XIX. Documentele îngălbenite de vreme vorbesc despre faptul că, în anul 1817, a fost foamete crâncenă, încât oamenii săraci mureau pe capete, pe drumuri. Foametea era atât de mare încât odoreni “îşi făcură pâine din coceni de porumb şi buruieni”. 1829 a rămas înscris în istoria localităţii, ca anul cutremurului de pământ. Cronicarii pomenesc de ziua de 19 iunie 1829 când, “la nouă ceasuri după amiază au fost mare cutremurare de pământ”, se arată într-unul din documentele vremii.