Europa a cucerit Africa, ştiam asta imediat după ce olandezii au eliminat Uruguayul. Întrebarea care rămâne e cine va fi Regina. Pentru a se putea gândi la titlul mondial, nemţii şi spaniolii aveau nevoie să se elimine reciproc. De la acest totul sau nimic a început un joc între David (Villa) şi Goliat (Klose), cel puţin din punctul de vedere al palmaresului la Mondiale. Germania, cu trei titluri în palmares, lupta pentru a opta finală, în timp ce Spania era pentru prima oară în faţa posibilităţii de a juca cu cel mai important trofeu fotbalistic pe masă. O discrepanţă imensă din acest punct de vedere.

Nu însă şi pe teren. Presiune, teamă, dorinţă imensă. Echipele nu se pot manifesta la fel cum au făcut-o până acum. Sunt conştiente de faptul că orice greşeală costă, practic, finala. Spania are posesie, Germania are gabarit. Nemţii sunt calmi, spaniolii – nerăbdători. Creativitate şi rigurozitate. Un joc de uzură pe muchie de cuţit. Şi cu destul de puţine ocazii şi aproape deloc ocazii mari. Villa (7 şi 55) şi Pedro (59) sunt cei mai periculoşi, în timp ce nemţii parcă aşteaptă prelungirile sau loviturile de departajare la care sunt atât de pricepuţi. Abia în minutul 69, Kroos, introdus ca a doua soluţie în locul lui Müller, are şansa reală să marcheze la prima atingere. În rest, autobaza de tancuri a nemţilor îşi face datoria.

Până în minutul 73, când cade incredibil la un banal corner. Xavi centrează, iar Puyol vine ca un taur pe străzile din Pamplona şi deschide scorul. De aici, doar aşezările se schimbă, pentru că Germania are nevoie de gol. Nevoia nu e de ajuns, la fel cum puloverul norocos al lui Low n-a fost de ajuns pentru a întoarce prezicerea caracatiţei Paul: Spania merge în finală.