Privatizarea lui Dumnezeu

Scriu astăzi despre un subiect pe care mi-am propus să îl aduc în atenţia publică de mai multe ori în 2010. Şi de tot atâtea ori am preferat să scriu despre altceva, convins că textul meu ar fi înţeles cu totul altfel decât trebuie. Şi totuşi, în 2011 prefer să încep anul cu o discuţie despre unii preoţi şi nu despre religie. Mulţumesc anticipat pentru comentarii.

“Dumnezeu a făcut ca unii oameni să se nască stăpâni, iar alţii să se nască slugi”. E un citat din Biblie. Şi mi s-a părut a fi un început interesant pentru lucrurile pe care încerc de mult să le spun, dar nu găsesc abordarea potrivită.

Biserica, apărător al moralei

Am fost recent la o discuţie la Palatul Parlamentului (ceva legat de internet) şi am rămas surprins în mod neplăcut de intransigenţa şi ochelarismul cabalin pe care îl exersează unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române în privinţa comportamentelor umane contemporane. Un domn preot spunea chiar că Biserica este dispusă să facă multe pentru epurarea limbajului pe internet. Aşa o fi. Biserica este dispusă să investească mult în moralizarea populaţiei care locuieşte pe meleagurile noastre. Ipocrit, însă, aceeaşi Biserică nu face nimic pentru curăţarea corpului preoţesc de cancerul care îl macină de mulţi-mulţi ani.

Atac Biserica? Habar n-am. Ce e Biserica? E clădirea aia în care ne înghesuim cu toţii la Paşte şi în zilele sfinţilor importanţi? E casa pământească a divinităţii? E o sucursală locală a unei corporaţii? Dacă am face un sondaj pe stradă cu toate aceste variante, s-ar putea să avem surprize. Atunci când sondajele plasează Biserica pe primele locuri în topul încrederii românilor, oare despre ce vorbim? Vorbim despre un popor care-şi declară astfel credinţa în divin sau vorbim despre un popor care tolerează şi acceptă comportamentul unor preoţi lipsiţi de bun-simţ?

Îmi pun toate aceste întrebari ca un credincios moderat ce sunt. Şi provin dintr-o familie de oameni normali, pentru care a existat întotdeauna şi bucata divină în întâmplările vieţii. Cu toate astea, nu sunt nici orb, nici surd şi nici ipocrit (cel puţin în cazul de faţă). În marketing se spune că paşii greşiti ai unei companii atârna cu mult mai greu decât paşii corecţi. Cu alte cuvinte, dacă faci o prostie îţi pleacă zeci de clienţi. Dacă faci ceva corect, s-ar putea sa-ţi vină doi sau trei. Cam aşa stau lucrurile şi în privinţa Bisericii, despre care m-am gîndit să vorbim astăzi.

Moartea de toate zilele

Într-un sat sărac, moare un om. Familia lui, săracă lipită pământului. La înmormântare, preotul explică faptul că el vrea banii inainte. “Cinci sau şase milioane”. Altfel nu face slujba. Câte “materiale” consumă preotul respectiv pentru lucrarea în cauză? Timp şi efort. Care este crezul pe care l-a declarat cu ani în urmă, la ungerea ca preot? “Ajută-ţi aproapele!”. Halal preot… Pe el, Biserica ar trebui să-l apuce de urechi şi să-l trimită să vândă ceapă în piaţă. La asta e priceput.

Într-un oraş bogat, moare un om. Familia lui, înstărită. Ca să fie înmormântat, preotul le explică foarte clar că locurile în cimitir costă foarte mulţi bani. Traficul de morminte e un soi de act semi-acceptat în societatea românească. Ce diferenţă este între preotul în cauză şi cel de la morgă care cere bani să “elibereze mortul”? Niciuna. Ambii merită arătaţi cu degetul şi duşi acolo unde le e locul. Adică dincolo de porţile tărâmului sacru pe care noi îl numim Biserică.

Şi exemple pot fi multe. Nu mă îndoiesc ca şi tu ai auzit multe poveşti de-a lungul timpului. Televiziunile au prezentat averile impresionante ale unor mai-mari bisericeşti. Trăim într-o lume atât de ciudată încât aproape că nici nu mai contează în ce fel au făcut toţi aceşti oameni averile lor.

Unde e echilibrul?

Contează doar de ce Biserica, atât de hotărâtă să facă o mare curăţenie în societatea românească modernă, nu înţelege că imaginea ei e desenată de toţi aceşti oameni corupţi şi lipsiţi de bun-simţ. Şi că orice fel de campanie de curăţire ar trebui începută întâi în interior. Ar putea stabili preţuri fixe pentru săvârşirea “serviciilor bisericeşti”. Ar putea comunica public şi altfel decât prin limbajul criptic pe care îl afişează acum. Şi cu siguranţă că, în mintea unui om mai obişnuit cu aceste lucruri decât mine, soluţiile sunt mult mai multe.

Cunosc preoţi care sunt adevăraţi mentori pentru viaţa unor oameni. Preoţi care sunt zone de echilibru şi speranţă în comunităţile pe care le păstoresc. Şi preoţi care şi-au asumat rolul lor de servitor al comunităţii şi au devenit adevăraţi eroi locali. Toţi aceşti oameni, însă, toată munca şi eforturile lor, sunt umplute cu substanţa urât mirositoare a faptelor celor care şantajează emoţional oameni amărâţi şi-şi strâng averi importante prin vânzarea şi administrarea posesiunilor bisericii.

Da, dacă ne uităm cu atenţie, o să vedem că Biserica a fost întotdeauna o corporaţie (însuşi modul de organizare a apropiat-o atât de mult de mediul de afaceri), dar că în ultima vreme începe să îşi piardă suflul şi imaginea tocmai din cauza faptului că nu reuşeşte să se scuture de bolile care au devenit adevăraţi stâlpi de susţinere ai sistemului. Un sistem în care şpaga şi corupţia (chiar dacă nu întotdeauna în sensul legal al cuvântului) sunt tot mai întâlnite şi ajung să ameninţe cu saltul de la excepţii la adevărate reguli.

N-am scris astăzi despre Dumnezeu, pentru că El n-are nicio legătură cu discuţia de faţă. Tot ce constat însă e că începe să fie mai uşor să-l găseşti pe Dumnezeu în propria ta fiinţă, în gesturile celui care te ajută dezinteresat, într-o întâmplare care te surprinde plăcut, decât să îl găseşti în clădirea păstorită de un preot de genul celor amintiţi de mine mai sus.

Privatizare de tip MEBO

Şi, domnilor conducători ai Bisericii, o astfel de ipoteză se cheamă descentralizarea serviciului. Cu alte cuvinte, dacă nu vă treziţi repede, o să constataţi cum importanţa instituţiei bisericeşti o să scadă, pe măsură ce întrebările din sondaje se vor raporta la corpul preoţesc şi nu la divinul slujit de biserică.

Reamintim puţin fraza de început: “Dumnezeu a făcut ca unii să se nască stăpâni şi alţii să se nască slujitori”. Aşa e. Unii preoţi, însă, considerând că a fi slujitori ai divinului e prea puţin pentru valoarea lor, s-au ridicat la rangul de stăpâni. Şi se cred ei înşişi adevăraţi Dumnezei. Iar asta, domnilor conducători ai Bisericii, înseamnă privatizarea serviciului.

Cam asta e concluzia mea. Biserica de astăzi e instituţia care, prin unii preoţi ipocriţi şi nesimţiţi, l-a privatizat pe Dumnezeu. Şi, culmea, asta nu îngrijorează pe nimeni.

Alin Popescu

Sursa: www.avocatnet.ro

6 Comentarii la "Privatizarea lui Dumnezeu"

    Leave a Reply to toma necredinciosu&#

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.