Reporter: De la ultima noastră întâlnire s-au întâmplat multe. Putem spune că v-aţi împlinit visul. Lucraţi în Marea Britanie, la Bradford, creând torturi şi produse de patiserie unicat. „Cât de lung a fost drumul” de la Satu Mare la Bradford?
Doina Ceuca: Pornind invers povestea de la ultima noastră întâlnire într-un birou micuţ unde depănam amintiri legate de copilărie şi perioada de început în ceea ce priveşte crearea dulciurilor, exprimam dorinţe la care … niciodată nu este prea târziu să visezi şi să te trezeşti că este adevărat. Drumul spre Anglia a fost croit de fiul meu care a intrat aici la facultate. A fost suficient ca să-ţi încolţească ideea de un alt început. Asta, desigur, dacă ai voinţa şi mai ales dacă nu ţi-e frică de necunoscut. În august 2011, am zburat spre Anglia împreună cu fetiţa mea, pe care a înscris-o fratele ei aici la şcoală şi trebuia să se prezinte la 1 septembrie. Una este să-ţi faci ideea de plecare şi alta găseşti, cum se întâmplă de obicei. Bradfordul, aici unde este locaţia mea actuală, nu este chiar Anglia pe care o vezi de acasă. Este un oraş studenţesc plin de tineret în speţă, cu predominare a populaţiilor pakistaneze, indiene, chineze şi câte un englez să nu ne plictisim şi să nu confundăm Anglia cu Pakistanul.

R.: Ce greutăţi aţi întâmpinat la început şi care a fost primul loc de muncă pe care l-aţi ocupat în Marea Britanie?
D.C.: Este foarte uşor să poposeşti într-o ţară străină, nu te cunoaşte nimeni, nu ai cu nimeni nimic. Asta până în momentul când vrei să lucrezi. În prima săptămână am testat oraşul care m-a lăsat cu o durere în suflet la care se mai adaugă şi vremea de aici, care nu ne slăbea din ploaie. Am încercat să văd cu ce se ocupă cetăţenii de aici, cu ce ştiu ei cel mai bine să facă comerţ. Am căutat dulciuri, dar nu am găsit mare lucru. Am făcut spre sfârşitul primei săptămâni un tort ce reprezenta o poşetă, un sari şi un pantof cu orientare asiatică şi împreună cu fiul meu am intrat la cel mai căutat local pakistanez. Am aşezat tortul pe masă şi am căutat patronul. Stupoarea a fost în momentul când m-am întors la masă să iau tortul. Nu mai aveam acces, lumea se îngrămădea să facă poze. Asta m-a încântat şi pe mine dar şi pe patron care se grăbea să mă întrebe dacă nu vreau să lucrez pentru el, câţi bani vreau şi când pot să încep munca? Am crezut că visez, că nu aud bine, nu eram pregătită pentru aşa ceva. I-am sugerat să ducă tortul acasă, să-l guste şi să mă sune a doua zi. M-a sunat la prima oră cerându-mi să ne întâlnim. Am început colaborarea cu acest restaurant cu condiţia să lucrez acasă. Am stat închisă o săptămână şi jumătate, deoarece nu se mai oprea din comenzile cu cele mai ciudate idei, parcă nu vroia să creadă că pot să le fac. A fost un chin, nu ştiam de unde să-mi procur marţipanul sau măcar icing-ul. Nimic cu ce ştiam eu să lucrez nu se potrivea cu ce aveau ei aici. A fost prima colaborare şi a ţinut aproape un an. Am renunţat deoarece între timp, am schimbat puţin ideea.

R.: Despre ce este vorba?
D.C.: În acel an au venit foarte mulţi studenţi români în Bradford şi îi auzeam plângându-se de dorul de mâncare românească. Astfel, într-o dimineaţă i-am spus băiatului meu că vreau să fac un catering cu mâncare românească. În octombrie 2011, aveam prima comandă de mâncare românescă pe ELENA’S HOME DELIVERY. A fost nemaipomenit. Am făcut primii mici, cârnaţi de casă româneşti, primul caş de brânză, afumătorie. Ziua făceam torturi, iar seara mâncare la comandă. Ce m-a mirat enorm şi pentru care am un respect aparte faţă de statul englez, este că îţi dă voie să lucrezi pe firmă, să dovedeşti că ai făcut ceva şi apoi îţi faci actele. La interviul pentru PFI cum este la noi, am dus doar câteva chitanţe, iar când am pus pe masă albumul foto, lumea se îngrămădea să se uite la torturi şi nu să mă interogheze. Englezii sunt deschişi la nou, te apreciază că lucrezi ceva pentru ei, că produci. M-au încurajat să-mi deschid urgent un restaurant. Când vezi că eşti respectat tu şi munca ta, este nemaipomenit. Am avut comenzi la studenţi, apoi acestea sau extins la românii din Leeds, oraşul apropiat nouă. Englezii au fost foarte încântaţi de cârnaţii şi micii româneşti.

R. După câte ştiu, la Bradford aţi organizat şi prima sărbătoare de 1 Decembrie.
D.C.: Aşa este. În cadrul universităţii unde a fost şi fiul meu student s-a înfiinţat societatea românescă şi am organizat primul 1 Decembrie din nordul Angliei. Am gătit pentru 300 de persoane, dar au fost mult peste. Se stătea pe rânduri doar să mai prindă ceva, iar tortul cu harta României a făcut furori. Fiecare copil îşi dorea felia din partea lui de ţară. Am organizat apoi în cadrul bisericii ortodexe române din Leeds, şcoala de duminică a copiilor români şi evenimente legate de biserică unde de asemenea, am pregătit de fiecare dată torturi în special cu harta României care devenise piesa de rezistenţă. Au urmat alte evenimente precum: 1 Martie , 8 Martie, iar lumea era încântată că este cine să organizeze reuniuni româneşti. Este hazliu să organizezi o petrecere românească ca cea de anul trecut de 1 Decembrie, într-un restaurant pakistanez şi să cânte Gheorghe Zamfir sau sârba românescă. Nu ai să mai vezi asta! Seria de evenimente a culminat cu Revelionul pe care bineînţeles, tot într-un restaurant indian l-am organizat. A fost de pomină. S-au programat pentru început 50 de persoane apoi 80, iar în noaptea de Revelion am avut 150 de invitaţi. Am gătit o săptămână întreagă cu ajutoarele din familia mea. Lumea nerăbdătoare mă suna să se asigure că sunt bine nu cumva să nu se ţină petrecerea de Revelion. DJ a fost fiul meu. Când am deschis uşa dinspre sală să duc aperitivele a fost prima dată când nu am avut aer. Una este să te gândeşti că găteşti pentru un număr de persoane şi alta să te primească direct. A fost nemaipomenit. Am râs şi am plâns de bucurie. Aveam vreo 8 ore de somn în toată săptămâna, dar când am văzut cum se cântă şi se dansează, că se dansa desculţ, am plâns de bucurie. La artificii am fost primită cu aplauze şi asta m-a făcut să uit de oboseală. Am promis că am să mai organizez evenimente şi în acest an.

R.: Există o reţetă a succesului pe care aţi urmat-o?
D.C.: Nu ştiu. Eu am mers din aproape în aproape fără să mă gândesc la câştig decât la satisfacţia oamenilor şi aşa am reuşit să atrag clienţii. Spre exemplu, în una din zile un prieten apropiat a venit la mine acasă să-mi ceară să iau albumul şi să-l însoţesc la un restaurant pentru că au mare nevoie de cineva pentru produsele de cofetărie. Pe moment m-am trezit într-o parcare supraetajată şi un munte de clădire în faţa mea. Am avut curajul să întreb unde este restaurantul şi mi s-a spus scurt: “Asta este”. Manegerul a văzut albumul şi m-a întrebat dacă pot să fac şi prăjituri? A doua zi eram cu platoul cu prăjituri şi cu programarea de muncă în mână, şef cofetar la un restaurant de 5 stele, cake boss cum îţi spun ei sau Chef. Am avut o săptămână doar stări de emoţii şi acasă şi acolo. Nu-i tot una să lucrezi la cel mai mare restaurant indian, numărul unu în lume, tu o româncă, şi să faci faţă la peste 500 de oameni zilnic. Nu mi-au simţit ei emoţiile, dar nici uşor nu mi-a fost. Cel mai hazliu a fost când am mers la un depozit imens să-mi fac prima comandă de ingrediente. Acolo m-a aşteptat un tip la costum şi m-a întrebat: “Dumneavoastră sunteţi şeful cofetar de la restaurantul AAKASH?”. Mi s-au înmuiat din nou picioarele că nu eram decât eu acolo, pe cine să mai întrebe? Doamne, şi încă şi nouă în treaba asta! Da, dar româncă. Am mândria asta oriunde mă duc, o spun cu multă convingere.

R.: Povestiţi-ne un moment, să zic-aşa, surpriză oferit de către colegii dumneavoastră de serviciu …
D.C.: Am avut parte de cea mai mare surpriză de ziua mea când mi s-a organizat o petrecere. S-au stins luminile iar tot staff-ul în jur de 30 de persoane s-au aliniat aşteptând să vină tortul şi să mă aplaude. Nu credeam că am să pot să mă bucur de aşa ceva vreodată. Mă respectă şi îi respect. Le-am făcut surpriza să îmbrac un sari indian şi să le livrez un tort. Au fost foarte încântaţi. Şi acum la mine în laborator am pus la loc de cinste tabloul cu mine în sari. Nu le înţeleg limba dar în comun vorbim engleza, dar indiferent de limbă respectul nu are traducere.

R.: Ce planuri de viitor aveţi?
D.C.: Planuri de viitor? Sper ca într-o zi să pot să mă mut la Londra cu toate că acolo viaţa este scumpă dar nu mă înspăimântă faptul că nu m-aş descurca. Absurd, dar nu se ştie. Aş vrea să pot să duc harta României sub formă de tort la Palatul Buckingham, să-mi fac şcoala mea pentru copiii care doresc să înveţe să confecţioneze torturi sau prăjituri. Nu sunt lucruri imposibile şi am să şi motivez de ce cred aşa. Am găsit scos la concurs un post la palat. Singura condiţie era să renunţi 6 luni la familie şi să te muţi în palat. Iar cu şcoala primul pas l-am făcut deja. Am fost la cursuri aici, urmând să fac celelalte nivele ca să pot să predau. Aşa că îmi trebuie doar putere şi de ar vrea să-mi dea Dumnezeu şi puţin noroc … restul vin. Şi mai vreau să vă spun ceva. Am văzut ce mult contează respectul faţă de om indiferent din ce ţară vine. Îi respecţi capacitatea intelectuală, respectiv munca şi implicit pe el ca om. Indiferent ce scrie pe paşaport, salutul este tot: HI, HOW ARE YOU? OK? Este o formulă cu care ţi se adresează toată lumea şi un zâmbet obligatoriu. Indiferent că este instituţie sau magazin, restaurant sau e vorba de un vecin. Trebuie să ştie că eşti bine. Şi acesta este un gest care contează extrem de mult.