Departe de zgomotul lumii (galerie foto)

aria-protejata-tur03aria-protejata-tur01aria-protejata-tur03 aria-protejata-tur06 aria-protejata-tur05 aria-protejata-tur04aria-protejata-tur07aria-protejata-tur08aria-protejata-tur09aria-protejata-tur10aria-protejata-tur11 aria-protejata-tur12 aria-protejata-tur13
E dimineaţă. Luaţi de vânt, norii s-au împrăştiat în cele patru zări, lăsând soarele să-şi reverse binecuvântarea peste natură. Mă gândesc la pelerina îndesată undeva într-unul din colţurile rucsacului. Nu voi mai avea nevoie de ea însă nu mai e loc de întoarcere. Nu din superstiţie, ci din simplul motiv că în câteva minute o luăm din loc şi pornim spre „necunoscut”. Mă încearcă un sentiment de nelinişte gândindu-mă că am uitat să iau cu mine poate cel mai important lucru pentru astfel de aventuri … soluţia contra ţânţarilor. Şi, având în vedere locurile spre care ne îndreptăm, presimt cum „amnezia” mea temporară mă va transforma într-o pradă uşoară în faţa armatei de ţânţari ce va încerca să îmi ciuruiască pielea. Şi câtă dreptate am avut …

În fine … După o scurtă parte administrativă ce se traduce prin completarea a câtorva tabele pentru ca organizatorii să aibă o brumă de evidenţă asupra participanţilor la expediţie, o pornim la drum. E aproape ora 08.00, când ieşim din parcarea din faţa Catedralei Romano-Catolice din Satu Mare. Ne îndreptăm spre Livada însă, înainte de a ajunge în oraş, o cotim la stânga şi în goana cailor putere zăvorâţi sub capota maşinii ne apropiem de Drăguşeni. Străbatem satul după care o luăm spre Gherţa Mică, pe un drum de ţară îngust şi plin de praf, de fapt … aşa cum l-a lăsat Dumnezeu.

Am intrat în zona Ariilor Protejate a Râului Tur. Traversăm albia cursului inferior al Turului, trecând peste Podul Dimoşag. Nu mă întrebaţi de unde îi vine numele sau cine l-a botezat aşa. Habar n-am! Urmăm drumul şerpuitor ce ne va duce până la o tabără aşezată doar cu câteva zile înainte pentru a adăposti specialiştii şi aparatura cu care va fi studiată flora şi fauna zonei.

Fără să-l provocăm la discuţii, preşedintele Societăţii Carpatină Ardeleană, Mark Nagy Jozsef, custodele acestor arii protejate, ne povesteşte că, cu o zi înainte au sosit câţiva specialişti din Scoţia, Slovacia, Ungaria, respectiv Ucraina dar şi biologi din Cluj-Napoca şi Târgu Mureş pentru a ajuta la cartografierea faunei şi florei „închisă între graniţele” zonei protejate.
De aici, de la tabăra din sat, drumul devine mai greu, impracticabil pentru maşina cu care venisem, motiv pentru care ne îmbarcăm într-un jeep capabil de a străbate câmpia cu denivelări şi a se căţăra pe digul „înfrăţit” cu Turul. Ne îmbarcăm şi o pornim din loc simţind cum soarele ce a urcat grăbiş mult peste linia orizontului face ca aerul să devină tot mai greu respirabil. După vreo 10 minute de „safari” coborâm digul până în tabăra păsărarilor (ornitologilor) care şi-au întins plasele pe sute de metri pentru a prinde, studia şi inela cât mai multe specii înaripate. Şi, aşa cum scrie la carte, ies să culeagă prada din oră în oră, după care se întorc în tabără pentru a înregistra şi inela păsările capturate. Anul trecut, ne povesteşte unul dintre ornitologi, au identificat şi inelat peste 700 de păsări, în două săptămâni. Însă anul acesta tabăra ţine doar trei zile, astfel că „randamentul” nu va fi unul deosebit.

Străbatem stufărişul până pe malurile Turului pentru a verifica înregistrările făcute de aparatul fixat pe mal. Dispozitivul, aşa cum ne spun specialiştii este unul indispensabil pentru cei care studiază viaţa liliecilor. Aparatul este atât de sensibil încât înregistrează ultrasunetele emise de lilieci în timpul zborului, sunete ce mai apoi sunt analizate de către biologi.
Facem cale întoarsă şi ne îmbarcăm în jeep pentru a reveni în tabăra din sat. Însă nu stăm mult, deoarece o pornim spre pădurea de lângă Livada, unde specialiştii au identificat berze negre, atât adulţi cât şi pui care, trebuie inelate. Intrăm în pădure gândindu-ne mai cu seamă la populaţia de ţânţari decât la berzele negre „cocoţate” cu cuiburile lor departe, la 20-30 metri de sol, în vârful copacilor. Şi atacul nu întârzie. Invadaţi de zeci de ţânţari, ne-am văzut puşi în situaţia de a ne apăra cu palmele desigur, fără sorţi de izbândă.

Dar să revenim la berze. După ce ne-am afundat vreo 50 de metri în desişul pădurii am dat şi peste un cuib construit în vârful copacului. Au trecut câteva zeci de minute până ce căţărătorii echipaţi ca nişte alpinişti notorii au reuşit să ajungă la destinaţie şi să aşeze inelele pe labele mamei şi puilor de berze. Fugăriţi de ţânţari am ieşit din pădure nu înainte ca biologii să culeagă şi câteva ciuperci, numai bune de o gustare.

Cu ce am rămas din această expediţie? Cu sentimentul că, la o întindere de braţ avem o zonă cu floră şi faună extrem de bogate, cu specii unice, caracteristice doar ariei Turului, precum babuşca de Tur dar şi alte specii protejate. Cu sentimentul că străinii sunt interesaţi de valorile noastre naturale recunoscând bogăţia biotopurilor din Aria Protejată a Râului Tur. De asemenea, specialiştii din ţară dar şi de peste hotare vin să studieze biodiversitatea caracteristică zonei. Însă, am rămas şi cu un gust amar văzând că, precum în multe alte domenii şi aici ne confruntăm cu o lipsă de viziune pe termen lung. Se câştigă proiecte europene, viabile doar pe durata lor de derulare, după care totul se opreşte în loc. Poate ar trebui gândite alte strategii, mai eficiente, mai practice, cu rezultate mult mai vizibile. Să nu fiu înţeles greşit. Nu caut vinovaţi. Încerc doar să trag câteva concluzii.

În fine … ne-am relaxat puţin ieşind în mijlocul naturii. Şi, să nu uităm de instantaneele surprinse în răstimpul scurtei noastre expediţii, album ce merită răsfoit, deoarece încearcă să recreeze imaginea (desigur pală) vieţii surprinsă chiar în mijlocul naturii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.