Cu psihologul Nicoleta Mihali despre tainele sufletului omenesc

Reporter: Pentru început vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră. Sunteţi sătmăreancă?

Nicoleta Mihali: Da, sunt sătmăreancă. Mi-am făcut studiile în Satu Mare, mai precis la Liceul Pedagogic. Am terminat Liceul Pedagogic în 1996. Am muncit ca şi educatoare, vreme de 13 ani, unde bineînţeles că am făcut tot ce se putea, adică mi-am dat toate gradele didactice şi la un moment dat am zis ,ok, vreau să evoluez. E bine, îmi place ceea ce fac dar parcă… vreau ceva mai mult. Şi atunci am urmat cursurile Facultăţii de Psihologie şi Ştiinte ale Educaţiei, în Satu Mare, la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, pentru că munceam, în acelaşi timp.

R.: De ce aţi ales tocmai psihologia. Vorbeaţi de evoluţie. Desigur, fiecare îşi alege calea de a evolua …

N.M.: De ce am ales psihologia? Erau într-adevăr două opţiuni. Era o ramură atunci la Goldiş, legată de învăţământul preşcolar, de fapt o aprofundare a studiilor din Liceul Pedagogic, şi am zis… nu. Vreau să fac psihologia, pentru că am simţit că ea mă va ajuta foarte mult pentru o dezvoltare personală, pentru o mai bună autocunoaştere şi pentru evoluţie, dar mai mult pentru o dezvoltare emoţională pentru că atât de mult contează să ai această inteligenţă emoţională, să poţi să-ţi stăpâneşti emoţiile, să ai autocontrol în situaţii diverse ale vieţii, încât am zis ok, asta e pentru mine. Făcând psihologie îmi va fi şi mie de folos dar îi voi putea ajuta şi pe alţii. Fiind educatoare, bineînţeles, că dragostea mea au fost şi vor rămâne copiii. Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru copii şi vreau să vin în sprijinul copiilor, al părinţilor, deoarece ştiu că meseria de părinte nu se poate compara cu nimic. Nimeni nu spune că părinţii nu sunt buni sau, nu sunt iubitori. Dar câteodată au nevoie de un „strop” de îndrumare, să-i înţeleagă pe cei mici şi să-i ajute să crească şi să se dezvolte din punct de vedere emoţional. Nu toţi au dobândit aceste cunoştinţe (din n.. motive) şi atunci am zis că sunt dispusă să-i ajut. Este drept că nu sunt părinte. Poate uneori lumea este puţin reticentă spunând „ea nu e părinte”, cum poate să ne îndrume?! Temelia a ceea ce fac sunt cunoştinţele dobândite atât din cărţi, cursuri de formare la care am participat şi de ce nu, practica cu cei mici, 13 ani, ceea ce nu e puţin. Este adevărat că nu putem pune semnul egalităţii între educator şi părinte, dar consider că au multe puncte comune. Să nu uităm ce a spus Rudolf Dreikurs, despre părinţi, “Cea mai mare problemă este nu că părinţii nu sunt buni, ci aceea că sunt prea buni”

R.: Să înţeleg că specializarea dumneavoastră este în domeniul psihologiei copilului?

N.M.: Primul meu atestat pe care l-am luat este în consiliere educaţională, şcolară şi vocaţională. Lucrez şi la şcoală generală . În 2008, când am terminat facultatea am intrat în rândul profesorilor consilieri. Cabinetul pe care-l am, e adevărat că l-am deschis pe psihologia transporturilor şi psihologia muncii, dar primul meu atestat este în consiliere educaţională. Sunt într-o formare trei ani de zile, în psihoterapie adleriană. În urma acestei formări voi obţine atestatul de psihoterapeut în psihoterapie adleriană.
Recunosc că îmi place să vin în sprijinul părinţilor care doresc o educaţie parentală. Copiii, doresc să le răspundem nevoilor lor, să le arătăm că îi iubim, dar fără aere de superioritate pentru simplu fapt că suntem adulţi şi atunci ei vor deveni mai siguri pe ei, mai ascultători şi mai liberi.
Un psihoterapeut adlerian Joyce Calus, spunea, “Dacă îi pun eu papucul unui copil de doi ani, el şi-l scoate şi şi-l pune singur, furios. Nu spune „mulţumesc că ai făcut treaba în locul meu”, ci spune „nu-mi strica bucuria de a vedea că am control asupra corpului meu.”

R.: În momentul de faţă se vorbeşte atât de mult de criza adolescenţei. Sunt atâtea cazuri de suicid. Cum vă explicaţi această trecere. Când apare în mintea unui copil gândul de a se sinucide şi … din ce cauză apar aceste gânduri?

N.M.: Ce pot să spun? Aşa cum nimeni nu ştie când e bine să te căsătoreşti, nimeni nu ştie când e bine să-ţi începi viaţa sexuală, aşa nimeni nu ştie … când un tânăr alege să- şi încheie socotelile cu viaţa, care, consider eu, este darul cel mai de preţ ce ne-a fost dat… Dar eu cred în felul următor. Toate aceste gânduri şi de fapt activităţi ale unor copii sau adolescenţi sunt de fapt rodul neînţelegerii.
Neînţelegerii care vine bineînţeles din cadrul familial. Acolo copilul nu îşi găseşte locul. De ce spun asta? Copiii ca să crească, ca să evolueze şi să se dezvolte armonios au nevoie de cei patru „C”, spune Alfred Adler (psiholog austriac, elevul lui Sigmund Freud). Si anume să simtă că aparţin, familiei, grupului de prieteni (CONNECT), să simtă că contează (COUNT), să aibă curaj (COURAGE) şi să fie capabili (CAPABLE). Şi atunci, ce nu înţelege familia? Când copilul creşte are nevoie de grupul de prieteni. Foarte mulţi părinţi spun: „Păi noi suntem aproape de tine, noi suntem aici, nouă trebuie să ne spui când ai o problemă”. Nu întotdeauna se întâmplă aşa. Pentru că unii adolescenţi nu se simt în largul lor în familie, nu se simt înţeleşi în familie, nu se simt destul de valoroşi pentru familia lor. Pentru că părinţii sunt prea ocupaţi, şi nu au dispoziţia necesară de a-i asculta, sau atunci când îi ascultă, spun ei, nu fac altceva decât să-i critice. Atunci adolescenţii aleg să meargă la grupul de prieteni unde ei sunt valorizaţi, ei sunt puşi în evidenţă, pentru care ei contează. Dacă din nefericire,acolo în grupul de prieteni, se întâmplă ceva, are loc o ruptură, adolescentul se simte părăsit şi de aceştia, mai mult decât atât, nu simte că aparţine de data aceasta, nici acestui grup… . sentimentele de abandon îl copleşesc, mai ales că vin din ambele grupuri cel familial şi cel al prietenilor iar într-un moment de slăbiciune, aleg să se sinucidă.
Adler a ajuns la concluzia că multe din problemele familiei sunt rezultatul direct al slabelor relaţii din cadrul acesteia.
Pe măsură ce societatea a început să treacă de la modelul autocratic la cel democratic, relaţiile dintre părinţi şi copii au fost afectate iar problemele copiilor erau rezultatul a ceea ce li se întâmplase în copilărie, deseori din cauză că părinţii lor nu fuseseră pregătiţi pentru sarcina de a susţine o familie.
M-am confruntat cu un caz de sinucidere, acum 2 ani, la un liceu din Satu Mare. Un tânăr ok din foarte multe puncte de vedere s-a întâlnit cu o fostă prietenă de-a lui, a avut loc un schimb de replici între ei, după care tânărul a ales să plece fiind însoţit de un prieten. Când au ajuns pe podul Golescu adolescentul i-a dat prietenului său toate actele şi a ales să se arunce în Someş. Nimeni nu a ştiut, nu a dat nici un semn, eu îi predam, n-am văzut absolut nimic! Culmea! Foarte multă lume poate se gândeşte că profesorul consilier din şcoală nu îşi face datoria , nu depistează aceste cazuri. Nu este nici pe departe aşa…Vreau să vă spun că marea majoritate a adolescenţilor nu dau semne că ar putea recurge la un asemenea gest . Lumea trebuie să înţeleagă acest lucru. Tânărul căruia i-a dat toate actele a rămas trăsnit cu toate obiectele în mână. Deci chiar nu a crezut că el va face acest gest. Profesorii de la şcoală, nu bănuiau nimic. Dirigintele, nu bănuia nimic. Colegii au rămas înmărmuriţi, la aflarea veştii. Deci, nici un semn. Nici din atitudine, nici din gesturi, nici din tot ceea ce înseamnă limbajul verbal sau paraverbal. Nici un semn. S-a întâmplat … atunci … pe moment. Nu ştiu ce şi-a imaginat. Că până la urmă va putea să înoate, să ajungă la mal? Deci nimeni nu ştie ce a fost în mintea lui. O fracţiune de secundă şi s-a întâmplat.

R.: Un psiholog cum ar putea să-şi de-a seama că un om oarecare are alte gânduri decât cele normale, să zic aşa?

N.M.: Semnele pe care le poate vedea psihologul sunt semnele de depresie, a unei depresii profunde. Care bineînţeles are anumite caracteristici. Spre exemplu, lentoare în mişcări, în vorbe, gânduri negre legate de tot ceea ce înseamnă trecut, de ceea ce se poate întâmpla în viitor. Ăştia sunt oameni depresivi care nu sunt neapărat oameni bolnavi. Sunt oameni care au ales să facă o pauză. O pauză din teatrul pe care ne-o oferă de fapt … viaţa. Şi-au luat o pauză şi pur şi simplu aleg să stea undeva în umbră, aleg să fie singuratici, aleg să fie oarecum ocrotiţi, să li se acorde un supliment de atenţie, deoarece atunci când ai un depresiv în casă bineînţeles că vrei să-i faci totul pe plac şi unii se complac în situaţie. Sunt oameni care la un moment dat şi-au pierdut curajul şi noi, cei de lângă ei, ar trebui dacă se poate să le oferim spaţiu şi momente ca să-şi recâştige curajul pentru a înfrunta din nou viaţa. Pentru că viaţa nu este liniară. Nici nu ştiu dacă ne-ar place să fie liniară, pentru că atunci n-am avea pentru ce să luptăm. Thomas Blandi spunea „Dacă nu aveţi probleme, rataţi o ocazie de progres”. Cam asta simt eu că se întâmplă.

R.: Aţi vorbit despre acel elev … Acum o lună a fost cazul al unui elev de la Colegiul Naţional „Doamna Stanca”. Aşa cum aţi spus adineaori, nici în acest caz, părinţii, prietenii sau profesorii nu au observat nici o schimbare în comportamentul tânărului …

N.M.: Ştiţi cum e? Nu căutăm niciodată vinovaţi într-o situaţie. Nu zic că se întâmplă în toate cazurile la fel. Însă mă gândesc la această meserie grea, cea de părinte…Sunt convinsă că tragedia morţii propriului copil este groaznică şi incomparabilă. De aceea m-aş abţine de la comentarii. Nu pot însă să nu atrag atenţia tuturor părinţilor asupra unui aspect. Am înţeles că acest copil avea şi nişte datorii şi mă întreb, că aceste frământări, (ce survin în aceste situaţii) nu au fost vizibile deloc? Pentru că ştiţi aici este de fapt ruptura. Deoarece să comunici cu cineva, nu este identic, cu a vorbi,cu cineva. Ei, şi atunci, comunicarea implică mult mai multe. Implică mai multe tipuri de limbaj: verbal, nonverbal, paraverbal şi toate astea fac parte din comunicare. În cazul în care doar vorbim şi nu comunicăm, comunicarea înseamnă şi la a fi atent la cel cu care vorbeşti, a fi empatic cu el, a-l înţelege, ai fi aproape, a trăi de fapt ceea ce el trăieşte. Asta înseamnă de fapt comunicare. Şi atunci, a comunica şi a vorbi nu sunt sinonime. Şi poate unele persoane pun un semn de egalitate, le consideră sinonime dar nu e acelaşi lucru. Şi poate aici este ruptura. Cu toate acestea responsabilitatea dezvoltării optime a copilului nu este limitată la mamă şi tată, ci revine şi profesorilor iar într-un sens larg chiar societăţii.
Adler a susţinut că profesorii, psihologii din şcoli, au nevoie de formare în educaţia parentală pentru a-şi îmbunătăţi lucrul cu familia în vederea democratizării relaţiilor cu copiii.
Atunci când un copil nu se simte egal şi este abuzat prin răsfăţ sau neglijat, el e înclinat să dezvolte complexe de inferioritate sau de superioritate şi variate strategii de compensare
Aceste strategii determină creşterea ratei divorţurilor, tendinţele criminale şi suferinţele subiective în diverse forme psihopatologice.
Întotdeauna le spun şi părinţilor care îmi trec pragul : fiţi atenţi la tot ceea ce înseamnă, la tot ceea ce-i înconjoară pe copiii dumneavoastră, atât în spaţiul şcolar cât şi–n afara lui. Toată lumea se plânge că nu are timp. Nu avem timp, este foarte adevărat. Societatea este într-o alertă continuă. Dar timpul de calitate petrecut cu copilul poate să însemne o oră pe zi. O oră când suntem aproape de el, ne jucăm cu el, intrăm în roluri dacă el ne oferă un rol, suntem acolo şi … copiii apreciază asta. Deci se poate face un program. Spre exemplu, de la 5 la 6 suntem împreună şi sunt alături de tine şi ne relatăm unii altora întâmplări de peste zi, cu reuşitele şi eşecurile lor Eu îţi povestesc ce mi s-a întâmplat la serviciu, tu îmi povesteşti ce ţi s-a întâmplat la şcoală. Nu neapărat sub forma asta: acum povestesc eu, acum povesteşti tu. Dacă părintele vine şi pur şi simplu într-o discuţie cu copilul îi spune: „uite ce mi s-a întâmplat azi la serviciu. Ştiu că am greşit în acea situaţie? Uite, mă gândesc acum, hai şi dă-mi şi tu o soluţie. Cum aş putea să rezolv această situaţie de la serviciu?” Atunci, copilul se simte implicat. Copilul simte că cineva are nevoie de el. Că mama i-a cerut ajutorul tocmai pentru că îl simte capabil să o ajute. Şi deja îi creşte stima de sine. Dacă s-ar înţelege acest lucru, atunci poate puţin ar fi armonizate relaţiile din familie. Este foarte important să-l considerăm pe copil egalul nostru. Mulţi adulţi sunt reticenţi la această egalitate la tot ceea ce înseamnă egalitatea dintre copil şi părinte. Păi, spune, „cum se poate ca un copil să fie egalul meu?” Copilul de când se naşte de fapt are o nevoie de a creşte pentru că se simte inferior, pentru că atunci când e mic, depinde de adult. Şi atunci vrea să-şi depăşească această inferioritate prin gesturi, prin comportament. Dar dacă părintele nu este acolo şi nu observă fiecare pas, fiecare evoluţie pe care el o face, copilul rămâne acolo mic, în inferioritate şi iese în evidenţă prin comportamente negative. Aşa întâlnim pe stradă copii care urlă, ţipă, fac crize de isterie la magazin, de ce nu i se cumpără obiectul respectiv, deoarece părintele probabil nu a consumat acea perioadă de „trenning” îi spunem noi, adică acea perioadă în care să fie alături de copil să stabilească de comun acord care îi sunt limitele, ce poate să facă (?), cum este indicat, în limitele bunui simţ , să se poarte atunci când este în societate (?), ce nu este tocmai potrivit (?). Toate lucrurile astea se fac cu foarte multă răbdare, consumă foarte mult timp. Dacă consumăm perioada de „trenning” atunci când copilul este mic şi este în formare îl ajutăm să-şi descopere posibilităţile, suntem aproape de el când are nevoie, îi dăm curaj să crească şi să se dezvolte armonios, vom „culege roadele”, acestei perioade şi vom fi mândri de ele . Ştiu. Totul înseamnă timp şi totul înseamnă de fapt multă, multă răbdare, dăruire. Să nu uităm, fiecare persoană interpretează în mod subiectiv locul deţinut în familie şi îşi formează propria lume, în funcţie de percepţii. Nu pot să nu amintesc ceea ce foarte bine a subliniat Adler „Comportamentul nostru este determinat de ceea ce credem că suntem şi nu de ceea ce suntem cu adevărat”.

R.: Deduc de aici că fiecare dintre noi, are nevoie să fie ascultat, să aibă pe cineva aproape, adică pe cineva cu-i să ne mărturisim. La ţară, de exemplu, oamenii se duc să se spovedească preotului. E de fapt acelaşi lucru cu a merge la psiholog?

N.M.: Într-adevăr, în trecut, preotul prelua oarecum din atribuţiunile psihologului. Era foarte bine deoarece fiecare dintre noi are nevoie de o descărcare, de o eliberare a emoţiilor negative, a emoţiilor disfuncţionale care de fapt ne opresc în evoluţia noastră, şi atunci, preotul era omul potrivit la locul potrivit. Şi acum ei şi-au păstrat un loc în societate, în comunităţile limitrofe oraşului. E bine că sunt acolo pentru oamenii care trăiesc în comunităţile respective. Rolul psihologului şi al preotului este oarecum asemănător. Ascultăm persoana care vine la noi însă, şi asta vreau să lămuresc, este o mică neînţelegere poate. Unii oameni vin la noi ca şi cum ar fi ultima soluţie. Şi vin oarecum cu nişte … hai să nu le spun pretenţii, ci mai degrabă cu nişte aşteptări şi anume, vin la psiholog aşteptând ca problema lor să fie rezolvată de specialist. Prea puţini ştiu că de fapt, în fiecare dintre noi, există nişte resurse. Psihologul nu face altceva decât să scoată în evidenţă resursele clientului, ale pacientului. De fapt, problema şi-o rezolvă omul, ghidat fiind de psiholog.
Dar într-adevăr oamenii care vin la psiholog se află într-un impas şi nu mai ştiu pe ce cale să o ia. Sunt debusolaţi. Psihologul scoate în evidenţă resursele pe care acesta le are. Îi scoate în evidenţă calităţile. Îl face să se simtă un om valoros, un om care dacă a răzbit atâta timp în această societate, „controversată”, sigur, are resursele necesare pentru a înainta. Ce contează foarte mult? Mişcarea…Adler spunea că un om care se dezvoltă armonios funcţionează foarte bine în cele trei sarcini ale vieţii: munca, prietenii şi relaţia intimă, relaţia de dragoste. Dacă omul funcţionează, se mişcă, foarte bine în aceste trei sarcini ale vieţii, înseamnă că este un om împlinit, un om care are o stare de bine, un om care se dezvoltă armonios. În cazul în care apare o ruptură într-una din aceste sarcini ale vieţii, omul este descurajat şi atunci caută ajutor. Se întâmplă nu de puţine ori, ca oamenii atunci când nu se înţeleg bine în familie să vină la terapia de cuplu tocmai pentru a se regăsi. Şi, se observă clar. La muncă în principiu este totul în regulă, prietenii comuni îi au, se întâlnesc. Dar în relaţia de cuplu intervin rupturi. Şi atunci, dacă sunt dispuşi să vină la terapia de cuplu îi învăţăm să se regăsească, să-şi găsească din nou acele calităţi care i-au determinat să devină un cuplu.

R.: Văd aici o apropiere cu filosofia orientală. Sunt idei care se ating aşa tangenţial după care se depărtează. Vorbim aici de două gândiri, şi anume, cea occidentală şi gândirea orientală. Există pe undeva o apropiere mai mult decât aşa o atingere tangenţială dintre cele două orientări? Mă gândesc aici că în noi este problema şi în noi este şi rezolvarea. Deoarece tot în domeniul ăsta caută şi orientalii. Cum vede psihologia occidentală, cealaltă lume … a psihologiei orientale?

N.M.: Ce pot să vă spun? Vedeţi dumneavoastră. Sunt o grămadă de şcoli şi o grămadă de orientări. Cea pe care am ales-o eu, şcoala pe care am ales să o urmez, normal că îşi pune amprenta pe ceea ce fac în cabinet. Aş spune că undeva se întâlnesc. Dar aşa cum aţi spus-o şi dumneavoastră se întâlnescc puţin, după care devin oarecum paralele. Într-adevăr soluţia este în fiecare din noi. Ce nu înţeleg, sau nu cred oamenii pe deplin? Ei cred că e totuna să-şi spună ofurile unei persoane apropiate sau psihologului, şi pun între acestea un semn de egalitate. Aici vreau să insist. Nu este acelaşi lucru. Desigur, depinde ce îţi doreşti. Doreşti un sprijin profesionist sau doreşti o ascultare şi o aprobare pentru că …

R.: … sau doar doresc să mă plâng cuiva.

N.M.: Aşa. E adevărat. În cabinet se întâmplă toate acestea. Dar psihologul conduce în aşa manieră discuţia încât, da, ok ai şi momentul tău în care te plângi, eşti descurajat, spunem noi adlerienii, dar el, psihologul te conduce spre resursele tale, pe care tu, clientul nu mai ai curaj să le accesezi. Nu e totuna să te plângi cuiva şi să te aprobe. Foarte mulţi oameni aşteaptă o aprobare. Am făcut bine că am divorţat? Şi atunci depinde pe cine întreabă, acest lucru asta. Unii spun, ai făcut foarte bine. El a fost aşa, aşa, aşa … El merge acasă şi se gândeşte: „am primit de la persoana respectivă răspunsul pe care îl doream”. Dar poate că în adâncul sufletului dorea ca cel care i-a răspuns aşa, să-i fi răspuns fix invers. Să găsească în acea persoană de care s-a despărţit acele calităţi de care s-a îndrăgostit la început. Şi atunci persoana de alături, o rudă, un prieten, spune: „Da, ai făcut bine”. Dar persoana care întreabă nu este sigură, în ea mai există nişte reminiscenţe ale dragostei care a simţit-o faţă de persoana de care s-a despărţit sau este în curs de despărţire. Şi atunci ce am făcut? Persoana respectivă, care dă ascultare acelei rude, îşi anulează dreptul la o viaţă fericită, probabil…nu?

R.: Toată viaţa este un teatru, spunea Shakespeare …

N.M.: Este! Cam aşa este! Suntem actori pe scena vieţii. Ştiţi cum e? Foarte multe comportamente de-ale noastre se conturează undeva în copilărie. În jurul vârstei de 4-5 ani copilul aruncă o privire subiectivă, ce-i drept, pe scena vieţii. O vede pe mama, îl vede pe tata, vede familia şi..m-aş întoarce iar la Adler care , privea personalitatea ca fiind stilul de viaţă pe care fiecare îl alegem încă din copilărie – în jurul vârstei de 5 ani, adică modul în care trăim, ne rezolvăm problemele şi dezvoltăm relaţiile interumane .Undeva, pe la 9 ani, spune Adler, se conturează şi apar acele amintiri timpurii, adică, copilul îşi aminteşte flashuri din viaţa lui. Şi trage o concluzie, şi spune aşa: „La mama îmi plăcea faptul că …Pe tata îl admiram pentru că …În ceea ce o priveşte pe bunica, nu-mi plăcea că….”. Şi, de aici îşi formează un stil al vieţii care îşi pune oarecum amprenta asupra propriului comportament. Deoarece totul depinde de alegere…Putem să alegem dintr-o grămadă de lucruri care ni se pun la dispoziţie. Dar ce să facem cu ele? Să le folosim sau să nu le folosim? Dacă, de exemplu, un copil se naşte din nefericire într-o familie în care mama şi tata nu sunt tocmai cei pe care şi i-a dorit dar în schimb vede că mătuşa şi unchiul trăiesc într-o familie unită, acolo este armonie, acolo este căldură, nu este necesar să aleagă să urmeze comportamentele pe care le aveau mama şi tata. În schimb, poate aleage să urmeze comportamentul rudelor. Adică, să asigure copiilor lor o viaţă bună, să fie aproape de ei şi să le ofere cei 4 C, (să –i facă să se simtă capabili, conectaţi, să simtă că, contează şi să le ofere încurajare). Unii aleg să facă aşa. Unii în schimb aleg modelul parental care nu este tocmai ok şi dacă tatăl a fost agresiv, continuă şi ei, în viaţa de adult, să fie agresivi. De ce? Deoarece au falsa impresie că aşa contează, sunt importanţi…etc, doar dacă itimidează apelând al comportamentul agresiv.

R.: Deci copilăria ne influenţează foarte mult. E acelaşi lucru cu ceea ce spunea Freud. El căuta întotdeauna ceva care ar fi putut să declanşeze criza adultului …

N.M.: Adler a fost elevul lui Freud. Dar la un moment dat ei s-au despărţit deoarece Adler vedea lucrurile puţin altfel. Trebuie să recunosc că sunt întru totul de acord cu Adler. Freud îmi place dar până la un anumit punct, poate aşa cum i-a plăcut lui Adler. Nu neapărat că nu-l accept, dar nu mai văd problema aşa cum o vedea el sau cum o descria el …

R.: El marja foarte mult pe problema sexualităţii. Observa totul din acest punct de vedere …

N.M.: E adevărat. Da, aşa este. În schimb Adler spunea în felul următor: „esenţa unei vieţi armonioase este dobândirea sentimentului de comuniune socială”. Şi aici sunt întru totul de acord cu el. Atunci când un copil sau un adult are foarte bine puse bazele acestui sentiment de comuniune socială, dacă îi pasă de cel de lângă el, dacă consideră că nu este singur pe scena vieţii deja lucrurile iau o altă întorsătură.

R.: La un moment dat băiatul sau fata îşi găseşte un iubit respectiv o iubită. E momentul în care ei au nevoie de altceva decât le oferă mediul familial? Nu mă gâdesc aici neapărat la viaţa sexuală. E nevoie de altceva, de altcineva …

N.M.: … este perfect sănătos ceea ce se întâmplă, şi anume, după cum spuneam, să ne amintim de cele trei sarcini ale vieţii despre care vorbea Adler: munca, familia şi prietenii. Haideţi să revenim puţin la adolescenţi. Munca lor este şcoala. Famila e ok, dar au nevoie de relaţia intimă, de relaţia de dragoste. Deci îşi împlinesc a treia nevoie, a treia sarcină a vieţii. Aceasta este chiarnecesar să apară, să se contureze chair în adolescenţă. Nu consider că e tocmai sănătos ca un adolescent să spună că „pe mine mă interesează doar studiul. Nu mă interesează să am un prieten”. Sunt atâtea fete la 16-17 ani care spun: „nu mă interesează decât să învăţ”. E vorba de relaţia de dragoste, de ataşament, pentru că este nevoie de aşa ceva. Este nevoie ca cineva de vârsta ta să-ţi fie aproape. Nu e identic să mărturiseşti anumite lucruri părinţilor sau să le mărturiseşti unor persoane de vârsta ta. Dacă spui de la început că nu mă interesează, îţi anulezi oarecum intrarea în această sarcină a vieţii care este de altfel, foarte importantă.

R.: Doi tineri se întâlnesc, discută, fiecare îşi arată partea mai frumoasă. Cam asta se întâmplă. Nu aici este ascunsă sămânţa care poate duce peste ani şi ani la probleme?

N.M.: Vedeţi aici preoţii m-ar contrazice spunând că nu este etic, nu este creştinesc, nu este moral ca doi tineri să se cunoască foarte bine sau să convieţuiască o perioadă împreună. Eu trebuie să recunosc că aş fi adepta unei perioade de genul acesta, deoarece este perioada când cei doi pot să se cunoască cu adevărat. Adică nu se întâlnesc doar în oraş, întâlnire la care fiecare se străduieşte să arate impecabil, ci…se văd unul pe celălalt dimineaţa, de exemplu ea nu este machiată, el are nişte tabieturi dimineaţa … Sunt unii oameni care dimineaţa, de exemplu, nu vorbesc. Pe când alţii dimineaţa şi-au băut cafeaua şi sunt fresh. Toate astea tinerii trebuie să le cunoască unul despre celălalt. Cei doi trebuie să-şi cunoască mofturile unul altuia. Să se cunoască foarte bine şi când sunt fericiţi dar şi când sunt trişti. Sau când merg la o petrecere. Ea să vadă dacă el are tendinţa să bea cu un pahar în plus, sau nu? Sau atunci când bea un pahar în plus, el este foarte comic sau este din contră, devine agresiv?! Aşa cum părinţii, după cum am spus, ar fi bine să consume o perioadă de „trenning” şi tinerii ar fi indicat să consume această perioadă de „trenning”, tocmai pentru a se evita acele divergenţe, ce ar putea duce la despărţirea celor doi.

R.: Există dragoste la prima vedere?

N.M.: (zâmbeşte) Eu i-aş spune atracţie, simpatie foarte puternică. Dragostea înseamnă mult mai mult. Înseamnă un tot. Un tot unitar, format din mult mai multe. Eu consider dragostea ca pe un soi de puzzle. În schimb, poate să fie o atracţie foarte puternică care până la urmă să de-a roade şi ei să-şi întemeieze o familie. E adevărat. Dar când mă gândesc la dragoste cred că acele bucăţele de puzzle trebuie foarte bine puse şi aranjate ca să se potrivească. Şi aici este vorba de tot ceea ce înseamnă trăirile ei şi ale lui, sentimentele, emoţiile pozitive cât şi cele negative. Cum le trăieşte unul, cum le trăieşte celălalt? Pentru că nu vedeţi dumneavoastră… unii oameni au la îndemână ca şi evadare, agresivitatea în diversele ei forme de manifestare. Nevoia altora, atunci când au un sentiment negativ, este aceea, să verbalizeze. Toate acestea trebuie cunoscute, atunci când vorbim despre o relaţie dintre 2 oameni care aleg să trăiască împreună şi mai mult decât atât, fiecare să fie atent la trăirile celuilalt. Nu vorbesc aici de o similaritate ci vorbesc de o accepatre, ceva de genul, nu gândesc identic ca tine, însă aceasta nu înseamnă că nu respect ideea ta, trăirea ta. Atunci când există acel sentiment de dragoste, cei doi îşi găsesc resursele şi până la urmă fac un soi de compromis, izvorât din dragoste, spun eu, pentru celălalt. Aşa văd eu dragostea. Să-l înţelegi pe cel de lângă tine să-l accepţi cu trările sale şi cu nevoile proprii. Pentru mine dragostea înseamnă înţelegere, înseamnă un compromisvenit din interiorul fiecăruia. Nicidecum un compromis forţat. Dragostea e în fiinţa noastră şi fiecare o exteriorizează exact cum ştie, cum poate. Nu este o reţetă pentru ea. Unii oameni fac compromisuri iar alţii aleg să nu facă, din orgoliu, din vanitate şi, bineînţeles, intervine despărţirea. Şi atunci mă gândesc: dacă intervine despărţirea, a fost oare dragoste? Aş numi-o totuşi … atracţie. O atracţie profundă şi nu dragoste.

R.: Spuneaţi la începutul interviului că unul dintre specializările dumneavoastră este în domeniul psihologiei transporturilor. Agresivitatea în trafic este foarte prezentă în viaţa de zi cu zi. Cum poate să depisteze psihologul un individ agresiv. Există semne?

N.M.: O certitudine 100% nu aş putea să spun că există. În schimb din anamneza pe care o facem clientului care vine pentru obţinerea acestui aviz psihologic putem să avem anumite semne. Îi vedem reacţiile. Testul pe care-l foşesesc la cabinet are în componenţă teste care măsoară atât timpul de reacţie, atenţia concentrată, distributivă etc, cât şi rezistenţa la stres, oboseală. Stând lângă client, pot să-l văd. Apasă cu agresivitate? Apasă nervos? Îi văd emoţiile, impulsurile, care sunt nişte indicatori valoroşi, spunem noi. Da toate acestea reprezintă indicii. Observ, reacţiile întârziate, reacţiile anticipate, toate acestea se pot foarte bine observa. Unii clienţi reuşesc să îşi mascheze oarecum agresivitatea, rezultată dintr-un autocontrol slab, de care dau dovadă. Dar în principiu un psiholog poate să observe chiar dacă omul încearcă să pară ceea ce nu este. Dar să revenim la agresivitatea în trafic. Şi iar ajungem la sentimentul de comuniune socială. În el constă esenţa multor lucruri care ni se întâmplă. Dacă nouă nu ne pasă şi mergem cu o viteză foarte mare şi nu ne interesează, nu ce ni se întâmplă nouă ci nu ne interesează ce li se întâmplă celorlalţi, este supărător, este de-a dreptul strigător la cer. Această doză de inconştienţă arată că acel sentiment de comuniune socială este lezat în acea persoană, sau…poate nu a fost conturat… deloc.

R.: Am vorbit despre multe, foarte mult despre psihologie. Dar să revenim puţin la dumneavoastră. Vorbiţi-mi vă rog despre hobbyurile pe care le aveţi?

N.M.: Nu aş putea spune că am nişte hobbyuri. Am avut când am fost mică. Am colecţionat de toate: timbre, hârtii de ciocolată, etc. Acum îmi place şi pot spune că am o sete profundă de tot ceea ce înseamnă cunoaştere, bineînţeles în domeniul psihologiei. Mi-ar place să am timpul necesar să citesc mult de tot… Timpul este foarte bine drămuit, adică având mai multe joburi e clar că timpul este mult mai scurt dar seara încerc să citesc. Asta trebuie să recunosc că îmi place. Şi atunci când citesc ceva care mă marchează sunt într-adevăr impresionată. Oricum trebuie să recunosc că fiecare client pentru mine, înseamnă o resursă, cred cu tărie că fiecare are ceva preţios în fiinţa sa, şi de la fiecare om, pot să învăţ ceva, nu mi-e jenă să recunosc aceasta. Cred de asemenea că fiecare dintre noi este „expert în propria sa viaţă”. Dacă găsesc în cărţi citate interesante, le utilizez drep ghid în evoluţia mea ca fiinţă socială. Chiar o să vă dau un exemplu. E un citat a lui Daniel David care-mi place mult de tot, eu mă ghidez după el şi încerc şi oamenilor care vin aici să le aduc la cunoştinţă acest citat şi poate dacă vor, bineînţeles că este la latitudinea fiecăruia să şi-l însuşească şi să-l folosească. „Singurul lucru care trebuie în viaţa noastră, este acela că nimic nu trebuie cu adevărat”. Şi atunci când îi aud pe mulţi spunând: „trebuie să …”, le spun acest citat a lui Daniel David care dacă-l luăm şi-l disecăm este chiar, foarte adevărat. De fapt ce contează? Contează atitudinea noastră faţă de tot ceea ce se întâmplă. Nu ceea ce se întâmplă este important, ci atitudinea noastră. Nu este indicat să fim indiferenţi, dar e nevoie de un soi de detaşare. Da, s-a întâmplat, ok, să văd cum pot să merg mai departe. Nu rămânem blocaţi într-o situaţie.. Pentru că de aici apar multe probleme, fie tulburări cognitive, fie tulburări de personalitate deoarece oamenii se opresc. Se opresc şi nu merg mai departe, rămân acolo, rămân închistaţi şi lipsiţi de curaj. Dacă în fiecare dintre noi ar exista această putere de a merge mai departe şi de a considera că nimic nu trebuie cu adevărat ci de fapt atitudinea pe care noi o adoptăm este cea mai importantă, este chiar vitală, atunci lucrurile ar sta puţin altfel. Aşa spunea şi Adler, „întotdeauna lucrurile pot sta şi altfel”. Nu este o reţetă pentru viaţa asta. Nu există o previziune: „aşa trebuie să se întâmple”. Lucrurile se întâmplă şi noi putem să rămânem pe loc, să ne uităm sau să ne mişcăm în continuare. S-a întâmplat … şi acum situaţia este în felul ăsta, să vedem ce putem să facem să ne mişcăm, în aceasta constă de fapt esenţa unei vieţi, în mişcare. Nu întotdeauna este foarte uşor. Vorbesc aici de faptul că unii au pierderi. Pierderi de fiinţe şi este dificil să –şi găsească resursele să înainteze, însă să nu uităm… nu este imposibil. Contează deci atitudinea pe care noi o adoptăm, faţă de cele întâmplate.

R.: E vorba aici şi de formaţia noastră occidentală. Vedeţi dumneavoastră, orientalii văd altfel lucrurile …

N.M.: E adevărat. Poate şi de asta la noi servicile de psihologie nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.

R.: Omul de rând nu face distincţia între psiholog şi psihiatru. De multe ori confundă cele două specialităţi şi asociază totul cu boala …

N.M.: De fapt ce face psihologul, psihoterapeutul, consilierul? Psihoterapeutul într-adevăr lucrează şi cu persoane care au ajuns să dezvolte o anumită tulburare, dar în schimb problemele minore, se pot rezolva. Psihologul se adresează în special persoanelor sănătoase aflate în dificultate sau celor care vor să-şi îmbunătăţească relaţile cu ceilalţi. Să nu uităm, la psiholog şi implicit la consiliere şi la psihoterapeut vin persoane sănătoase care se află într-un impas care îşi doresc o dezvoltare personală, o mai bună autocunoaştere. Consilierul îl ajută pe client să controleze o situaţie de criză, îl asistă în găsirea unei soluţii la probleme, deci nu-i găseşte soluţia pentru că aşa cum spuneam, resursele se află în fiecare dintre noi. De regulă consilierea presupune un număr mai redus de şedinţe faţă de psihoterapie. În schimb psihiatrul este cel care dă medicamentaţia. Aş zice că uneori merg mână-n mână şi e bine ca psihiatrul să aibă o legătură cu un psiholog. Şi atunci când un pacient vine la psihiatru şi el consideră că nu are neapărată nevoie de medicamentaţie, să-l trimită la psiholog sau psihoterapeut. Nu întotdeauna un medicament rezolvă totul. Dar un „pansament sufletesc” găsit sub îndrumarea, ghidarea, terapeutului, care îţi aminteşte că eşti o fiinţă socială curajoasă, cu interes social, cu multe calităţi…, parcă face mult mai mult decât un medicament luat pe cale orală, care poate ajută … poate nu. Eu aş spune ca medicamentele să se administreze în cazuri grave, în cazuri avansate. Dar atunci când problema este în stare incipientă este de trecut totuşi pe la psiholog, psihoterapeut, care ar putea să dea o altă conotaţie, aşa ziselor probleme. Să nu omitem faptul că , Adler intr-o viziune socialistă asupra lumii considera deficitul de comuniune socială, factorul răspunzator de orice tulburare psihică.

R.: Care este experienţa dumneavoastră la Satu Mare? Oamenii au încredere în psihologi?

N.M.: Contează foarte mult de cultura fiecăruia. Am văzut şi oameni simpli care au venit, care au avut puterea de a-şi depăşi condiţia şi de a considera că de fapt a merge la psiholog nu este neapărat un act de curaj. Este un act pe care îl facem pentru binele nostru, de altfel. Un om care îşi doreşte o stare de bine, de împlinire, face acest pas şi nu ţine seama de ceea ce ar putea spune alţii despre el. Unii o fac pe ascuns. Unii ţin secretul pentru ei. Alţii au o reticenţă şi nu salută psihologul sau psihoterapeutul pe stradă ca să nu se facă legătura. Noi respectăm asta. Confidenţialitatea pentru noi este pe prim plan. În cazul în care omul nu mă salută, nu îl salut nici eu. Îl las pe el să mă salute, că e domn sau doamnă.

R.: Atunci vin cu o altă întrebare. Cultura nu e o piedică în a alege serviciile unui psiholog?

N.M.: Aici aş spune că ceea ce contează foarte mult este modul de interpretare. Şi cultura asta dăunează sau nu. Unii aleg să vină şi să recunoască, că se află într-un impas. Alţii vin aduşi. Atunci când vin aduşi de membri familiei, de obicei, situaţia este mult mai complicată. Dar rezultatele apar, nu ne lăsăm intimidaţi. Mai există un aspect, unii nu aleg serviciile psihologilor, psihoterapeuţilor sătmăreni ci le aleg pe cele ale clujenilor, unde tarifele sunt de aproximativ 80- 100 lei pe oră. Aici este opţiunea fiecăruia. Unii consideră că serviciile mai costisitoare sunt mai eficiente. În ceea ce priveşte serviciul psihologic gratuit, recunosc că nu sunt întru totul de acord, deoarece atunci simt că nu există …acea implicare a clientului.

R.: Se pot culege anumite exemple de boli, de terapie, de profile din literatura universală?

N.M.: Nu ştiu dacă e bine să ne pliem viaţa pe tot ceea ce înseamnă psihologie şi terapie. Eu aş zice că avem nevoie de dezvoltare personală, de a ne simţi bine cu propria noastră persoană. Nu cred că un tipar anume ne este atât de util, deoarece fiecare dintre noi suntem construiţi altfel şi tiparele ne-ar împiedica în evoluţia noastră. Ar fi de peferat să ne ştim limitele şi să ne mişcăm în viaţă aşa cum suntem noi, să nu căutăm să părem alfel pentru că aici intervin rupturile. Unii oameni care vor să pară ceea ce nu sunt, sunt oameni nefericiţi. Ar fi bine, să fim fericiţi cu imperfecţiunile noastre. Oamenii care caută perfecţiunea sunt oamenii cei mai nefericiţi.

R.: Ce muzică vă place?

N.M.: Îmi place muzica instrumentală şi muzica de relaxare, în surdină e foarte adevărat şi îmi place să o ascult şi în cabinet atunci când am clienţi.

R.: Ce părere aveţi despre meloterapie?

N.M.: O accept, o admir dar consider că singură nu este de ajuns. Este necesară, dar nu este totul.

R.: Dacă mai aveţi ceva de adăugat acum la final de interviu, vă rog să o faceţi.

N.M.: Aş sublinia câteva lucruri şi anume că ar fi bine ca fiecare dintre noi să ajungă la o bună cunoaştere a propriei personalităţi aşa cu bune cu rele, să ne asumăm imperfecţiunile şi să nu uităm să comunicăm. Să comunicăm şi nu doar să vorbim. Să-l ascultăm pe cel de lângă noi, să-l simţim pe cel de lângă noi, să ajungem să valorizăm inteligenţa emoţională. Nu e cazul să renunţăm la inteligenţa academică, consider că este importantă, dar primordială, aş spune în societatea actuală, este inteligenţa emoţională. Consider că este una dintre nevoile cele mai mari ale omenirii. Trebuie să fim atenţi la ceea ce se întâmplă pe scena vieţii, să fim alături de cei de lângă noi, să ne pese de cei de lângă noi. Să nu lăsăm emoţiile negative să ne invadeze vieţile. Să fim altruişti, buni, calzi. Ştiu că valorile societăţii s-au răsturnat puţin dar de noi depinde să le ridicăm de acolo de unde au căzut. În noi stă totul, de fapt. Seneca a spus “Totul depinde de opinie…”
Şi dacă fiecare ar pune puţin câte puţin la temelia acestei vieţi mai bune dacă s-ar contura în fiecare dintre noi acest sentiment de comuniune socială, viaţa ar lua o altă întorsătură şi poate că relaţiile dintre noi ar fi mult mai armonioase. Ar fi bazate pe cooperare şi nu ar fi ghidate de un egoism care ne face atât de mult rău. În final aş sublinia faptul că asumarea imperfecţiunii noastre, mai precis „A avea curajul de a fi imperfect” Sophie Lazarsfeld, ne-ar putea conduce spre una dintre cele mai frumoase şi plăcute emoţii, FERICIREA .

R.: Vă mulţumesc pentru timpul acordat.

N.M.: Şi eu vă mulţumesc pentru oportunitatea oferită.

Comentarii

comentarii

5 Comentarii la "Cu psihologul Nicoleta Mihali despre tainele sufletului omenesc"

  1. gabi   17 ianuarie 2012 at 1:37 pm

    Felicitari

    Răspunde
  2. Leeview   17 ianuarie 2012 at 2:20 pm

    Ioi-ioi-ioi! S-o dus o juma de ora din viata citind atata amar de interviu… Si am aflat ca Adler ii un mare smecher, cel mai mare din lume la cate o avut de zis, ca virgula comuniunea sociala ii un sentiment (de 3x in interviu), ca tre sa-i spui plodului mic ca te-o 'tut la cap sefu' la serviciu, ca dragostea ii un compromis si ca un psiholog nu are hobbyuri… Noroc ca mai catre final mi-am mai revenit (de pe la zona cu "trebuie" …)

    Răspunde
  3. Roza   8 februarie 2013 at 8:32 pm

    Captivant interviul si mi-a placut. Felicitari!

    Răspunde
  4. claudiu   12 noiembrie 2013 at 9:48 pm

    Prea multe taine despre sufletul omenesc nu am descoperit in acest interviu…iar pe viitor nu ar strica putina analiza mai profunda a problemei ……..scurt si la obiect…si lectia de istorie nu isi avea rostul ( cei care au lipsit sa puna mana pe carte).

    Răspunde
  5. ConsilierSM   30 martie 2014 at 9:36 am

    Fain interviul. Insa la comentarii observ niste chestii clasice. Multi se asteapta ca psihologul sa fie un fel de stie-tot, si sa le dea mura in gura toate solutiile, si toate rezolvarile propriilor probleme… Rolul psihologului este similar antrenorului din sport: iti da tehnicile optime, te invata, te stimuleaza, te determina sa actionezi, te incurajeaza, dar la competitie mergi doar.. tu singur!

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.