Şi noi sătmărenii am avut voievozii noştri

Răsfoind cărţile de istorie găsim că voievodatele ca unităţi administrative erau specifice evului mediu în state precum: Ungaria, Lituania, Polonia, Letonia, Rusia, Serbia respectiv pe teritoriul ţărilor române. Însă, aşa cum istoria ne-a dovedit-o în nenumărate rânduri, sfârşitul unei etape de evoluţie în viaţa societăţii nu corespunde totdeauna şi cu înlocuirea vechilor sisteme instituţionale existente până la acea vreme. Dacă în ţările mai sus menţionate voievozii au dispărut la câteva decenii după sfârşitul evului mediu nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în nord-vestul Transilvaniei. Documentele păstrate în Arhivele Naţionale din Cluj şi Bihor ne vorbesc despre micii voievozi, stăpâni uneori peste trei-patru sate iar alteori peste pământuri mult mai întinse, chiar şi cu multe secole după apusul evului mediu.

Însă, pentru a purcede mai departe trebuie să înţelegem semnificaţia termenului de voievod. Cine erau aceşti voievozi? Ce putere aveau? şi, cum de au reuşit să scape „neînvinşi” de vâltorile istoriei? Unii susţin că aceştia nu erau decât mari nobili care s-au autoproclamat voievozi. Nume pompos cu o anumită conotaţie istorică şi putere economico-politico-administrativă şi, nu în ultimul rând financiară. De asemenea, în accepţiunea unor specialişti, micile voievodate s-au născut din fărâmiţarea marilor domenii voievodale. Nu e în puterea noastră să facem dreptate sau să impunem un anumit punct de vedere. Nici nu ne propunem aşa ceva. În schimb vă invităm să reflectaţi un răstimp de câteva minute asupra unei problematici destul de interesante din trecutul nostru istoric şi anume, existenţa voievodatelor până aproape de vremurile moderne.

Cine erau voievozii?

În Transilvania evului mediu, titlul de voievod era perceput ca un titlu nobiliar echivalent cu cel de principe. Termenul se păstrează până în 1691, la „absorbţia” Transilvaniei în Arhiducatul Austriei. De altfel, ultimul voievod transilvănean menţionat de istorie este Rakóczi Ferenc al II-lea, cel care a semnat Pacea de la Satu Mare. Cu toate acestea, vechile tradiţii instituţionale au făcut ca voievodatele locale din vestul şi nord-vestul României de astăzi să dăinuie cu mult peste această „graniţă” cronologică. Pentru a înţelege mai bine rolul voievozilor şi importanţa economică respectiv politică a voievodatelor pe care le aveau în stăpânire, ar fi indicat să dăm paginile istoriei cu multe secole în urmă. În accepţiunea istoricilor, în primele veacuri al evului mediu, voievozii erau nobili de rang înalt (al doilea după rege) şi îndeplineau funcţia de conducători supremi ai armatei. Mai târziu, aşa cum am văzut în rândurile anterioare, în speţă în Transilvania a apărut acel „cumul de funcţii”, titlul de voievod asimilându-se cu cel de principe.

Am avut voievozi până în veacul al XIX-lea

Interesant de remarcat faptul că, în paralel cu marele voievod (principe), în anumite ţinuturi: Bihor, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Bistriţa, existau şi acei mici voievozi, adevăraţi „regi” locali, cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Spre exemplu, documentele rămase peste veacuri arată că şi în zona Sătmarului au existat voievozi şi mici voievodate care au dăinuit până în primele decenii ale veacului al XIX-lea. În ceea ce priveşte voievodatele sătmărene, acestea erau formate doar din câteva cătune şi pământurile adiacente acestora, iar alteori se întindeau peste teritorii destul de mari. Singurul studiu în care se vorbeşte mai pe îndelete despre vechii voievozi ai Sătmarului este cea semnată de profesorul Victor D. Dragoş „Voievozi locali în ţinuturile sătmărene în secolul al XVIII-lea”, lucrare ce a văzut lumina tiparului în 1987. Numele celor zece vioievozi locali nominalizaţi în paginile lucrării au fost păstrate în fondurile arhivistice a Direcţiilor judeţene din Cluj şi Bihor.

Voievozii din ţinuturile sătmărene

Pentru a merge mai departe pe firul istoriei trebuie spus că, Conscripţia din 1566 a domeniului Ardud consemnează numele a doi voievozi locali. Situaţia nu stă altfel nici în alte localităţi. Spre exemplu, în Gherţa Mică a rămas consemnat numele unui jude (voievod) în Tarna Mare (a trei voievozi) iar în Turţ al unui voievod. Căutând printre documentele arhivistice rămase peste vreme am dat peste un act din anul 1747 în care se face trimitere la un anume Ioan, care şi-a avut voievodatul în Sătmărel pe la sfârşitul veacului al XVI-lea. Iar într-o scrisoare datată pe 2 februarie 1598, este menţionat numele unui alt voievod, Stephanus Reway din Mădăras. În această scrisoare voievodul dă de veste iobagilor săi că „ridică opreliştea la ghindatul porcilor în pădure”. Răsfoind paginile unor vechi dări de seamă asupra domeniilor pe care le avea în stăpânire, găsim referire la voievodul din Gerăuşa care, în 1634 avea autoritate asupra satelor: Gerăuşa, Bolda, Socondu de Jos, Socondu de Sus şi Cuţa. Cel din Borleşti stăpânea peste şapte sate din zona Codrului şi Valea Someşului. Potrivit unor specialişti, voievozii îndeplineau, în general, atribuţii administrative, fiscale, judiciare şi militare. Spre exemplu, voievodul Simion Valahul din Tătăreşti era în 1609 slujbaş cu socotelile. Georgius Pop din Mădăras avea datoria de a mâna turmele de porci ale stăpânirii la ghindat în pădure şi tot el trebuia să angajeze simbriaşi pe lângă porcari.

Din stăpâni … supuşi

Însă, odată cu schimbarea vremurilor, voievozii nu mai au rang de nobili ci sunt înglobaţi în categoria supuşilor. Chiar dacă ultimii voievozi sătmăreni sunt atestaţi în deceniul al treilea al veacului XIX, cu a doua jumătate a secolului precedent (XVIII), voievozii încep să dispară treptat, semn că instituţia e în destrămare. De acum încolo documentele consemnează în fruntea satelor prezenţa unor juzi dar şi a altor dregători cu atribuţii bine stabilite de lege.

Cum se poate ca o organizare instituţională specifică evului mediu să fie regăsită până în prima jumătate a veacului al XIX-lea? Ce influenţă politică, financiară, justiţiară şi militară mai aveau aceşti voievozi „trecuţi de vreme”? Sunt întrebări la care doar istoricii sunt cei care ar putea să găsească o explicaţie, desigur în contextul acelor vremuri. Cert este că, şi noi sătmărenii am avut voievozii noştri.

Comentarii

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.