Grădina Romei – de la Casa de Tir la oaza de linişte de astăzi

Puţini dintre cei care se plimbă pe cărările umbrite de arborii sădiţi cu multe decenii în urmă a Grădinii Romei, cunosc trecutul acestui loc. Terenul plin de gropi şi neamenajat, aşa cum arăta la începutul veacului al XIX-lea a devenit mai apoi locul de distracţie al sătmărenilor. Casa de Tir, Baia cu aburi, Chioşcul dar şi un mic restaurant, „răsărite” pe la mijlocul anilor 1800, au atras „lumea bună” a oraşului. Practicanţii de tir, unul dintre sporturile la modă la acea vreme, s-au retras aici pentru a se relaxa departe de tumultul oraşului. Însă nu pentru multă vreme. La sfârşitul veacului al XIX-lea, o hotărâre votată de consilierii orăşeneşti îi silesc să părăsească vechea locaţie, fără ca Societatea Practicanţilor de Tir să beneficieze de un alt spaţiu. Clădirile şi grădina au fost apoi reamenajate atribuindu-se o arhitectură aparte, gândită pentru a deveni un loc de relaxare pentru orăşeni. Unde a fost amenajat primul parc din Satu Mare? Cine sunt „părinţii” Grădinii Romei? De numele cui se leagă arhitectura peisagistică a locului? Sunt doar câteva dintre întrebările la care veţi găsi răspunsurile în rândurile care urmează. Vă invit să pătrundem în lumea Sătmarului veacului al XIX-lea şi să urmărim naşterea şi dezvoltarea unuia dintre cele mai populare locuri din oraş – Grădina Romei.

Pentru început trebuie spus că, primul parc public al oraşului Satu Mare, Promenada, a fost înfiinţat pe actualul Bulevard Vasile Lucaciu, iar creatorul acestuia a fost Kiss Gedeon, căpitanul de atunci al oraşului. De curând, bustul acestuia a fost amplasat în faţa Casei Verzi din Grădina Romei. Datorită construirii clădirii Teatrului de Nord, în 1891, pe B-dul Vasile Lucaciu a fost mutat cercul estival de teatru, fapt care a pecetluit soarta Promenadei. Locul a fost tot mai puţin frecventat de către orăşeni, ceea ce a impus găsirea unei soluţii pentru amenajarea unui spaţiu verde ca loc de relaxare pentru citadini.

Tirul – sportul „lumii bune” a Sătmarului

Primul parc public al oraşului de pe Someş a fost grădina „Pelikan” situat pe locul actualei străzi Marsilia. Apoi, cu timpul, atenţia sătmărenilor s-a îndreptat spre un alt loc, e adevărat mai periferic dar încelaşi timp mai ferit de zgomotul şi tumultul oraşului. Documentele vremii spun că, dreptul de folosinţă asupra terenului situat în vecinătatea străzii Avram Iancu de astăzi, a fost donat în 1846 de către Consiliul Orăşenesc celei mai vechi asociaţii a oraşului, Societatea Practicanţilor de Tir. Merită menţionat că la sfârşitul veacului al XVIII-lea tirul trecea drept un sport popular în rândul sătmărenilor. Pe lângă exersarea tragerii la ţintă, terenul societăţii dădea loc şi balurilor, diferitelor serbări dar şi diverselor întreceri sportive. Aici au fost construite Casa de Tir, Baia cu aburi, Chioşcul dar şi un restaurant. Cu timpul s-a ivit nevoia amenajării împrejurimilor şi a înfiinţării unei grădini. În groapa mlăştinoasă ce aparţinea grădinii, notabilităţile oraşului au amenajat un lac. Şi, pentru a fi în ton cu „moda” marilor oraşe, în mijlocul lacului a fost construită o fântână arteziană.

Sfârşitul unei tradiţii

În a doua jumătatea a veacului al XIX-lea, Grădina de Tir şi-a pierdut din importanţă. Astfel că, s-a impus găsirea unei soluţii pentru a atrage cât mai mulţi sătmăreni. În 1895, alături de Casa de Tir s-au amenajat două terenuri de tenis, ceea ce a început să atragă din nou atenţia citadinilor. Însă, noua soluţie găsită de consilierii orăşeneşti nu a făcut decât să selecteze şi mai mult pătura socială care frecventa grădina. Cei care alegeau să se dedice „sportului alb” proveneau din „lumea bună” a oraşului. Potrivit mărturiilor rămase în coloanele ziarelor vremii, burghezii şi nobilii adesea îi detestau pe cei care se plimbau pe aleile grădinii. Aceştia proveneau din rândurile meseriaşilor, muncitorilor şi servitorilor. Grădina de Tir îşi încetează existenţa în 1899, în urma unei hotărâri adoptată de Consiliul Orăşenesc care avea în vedere îndepărtarea Societăţii Practicanţilor de Tir de pe vechiul lor loc. Şi cum în urma acestui demers societăţii nu i s-a asigurat un nou spaţiu, hotărârea consilierilor a pecetluit soarta organizaţiei.

Johann Hein – arhitectul Grădinii Romei

Pentru amenajarea terenului din împrejurimile Casei de Tir, Băii de aburi, a Chioşcului şi vechiului restaurant, în 1896, Consiliul Orăşenesc a votat suma de 40.000 de forinţi. Forma arhitecturală a Grădinii Kossuth (Romei) îi aparţine grădinarului hamburghez, Johann Hein care, încă din 1891 îşi desfăşura activitatea în Ungaria. De numele său se leagă planificarea peisagistică a cel puţin 300 de parcuri. În scurt timp, amenajarea grădinii s-a dovedit extrem de costisitoare. Până în 1901, lucrările înghiţiseră nu mai puţin de 160.000 de coroane. Nu este deloc de mirare dacă ne gândim la faptul că grădina reprezenta cel mai întins teren neclădit al oraşului ce se întindea pe o suprafaţă de 22 de iugăre.

Baluri, serate şi evenimente sportive

Spre deosebire de locurile publice din alte oraşe, în noua grădină nu s-a realizat o izolare atât de strictă a păturilor sociale. La Satu Mare, burghezimea şi nobilii din oraş se plimbau alături de muncitori, soldaţi şi servitori, ceea ce a dus la exprimarea unor resentimente regăsite chiar şi în presa locală. O mare atracţie pentru publicul sătmărean îl reprezentau balurile, seratele şi evenimentele sportive organizate în Chioşcul grădinii, respectiv în parc. Un exemplu tipic în acest sens îl constituie chermeza din 1902 a societăţii pompierilor în cadrul căreia, după o zi întreagă de întreceri sportive, defilare şi circ, cei prezenţi s-au bucurat de jocul de artificii, adus direct de la Constantinopol.

Începutul „sfârşitului”

Primul război mondial a produs însă o ruptură în continuitatea vechilor tradiţii, atât de bine încetăţenite în rândul sătmărenilor. Noua conducere a oraşului i-a dat numele de Grădina Romei. Însă, cele două denumiri, cea maghiară (Kossuth Kert) şi cea românească, Grădina Romei, au „concurat” o vreme şi în presa locală, pentru ca odată cu al treilea deceniu al veacului XX, vechea denumire a grădinii să fie dată uitării. În perioada interbelică, investiţiile în grădină au scăzut în mod drastic, ceea ce a dus la pierderea splendorii de altădată. Pe vremea celui de-al doilea război mondial, clădirea Chioşcului a căzut pradă bombardamentelor iar conducerea oraşului nu a mai avut puterea financiară pentru renovarea ei. Astfel, în iarna anului 1946, Chioşcul a fost folosit pur şi simplu, drept combustibil în cazanele Băii comunale.

Care va fi viitorul grădinii?

Apoi, în a doua jumătate a anilor ‘70, grădina a primit denumirea de Parcul Pionierilor. De altfel, de la sfârşitul războiului şi până în 1964, grădina a fost locul preferat de comunişti pentru a-şi organiza ceremoniile. Din 1989, parcul a devenit din nou Grădina Romei, respectiv Kossuth Kert, potrivit inscripţiei bilingve dăltuită în piatra de la intrare instalată în 2004. De curând, clădirea Băii comunale a fost renovată, câştigându-şi o altă utilitate legată de părotecţia mediului.

Care va fi viitorul grădinii? Locul, atât de îndrăgit odinioară de sătmăreni se pare că începe din nou să atragă atenţia sătmărenilor. Hidrobicicletele sub formă de lebădă ce brăzdează apele lacului şi trenuleţul ce-şi urmează calea pe aleile grădinii constituie o atracţie în rândurile copiilor şi … nu numai. Tot mai mulţi plimbăreţi şi îndrăgostiţi aleg să petreacă câteva clipe în umbra arborilor, martorii vii al trecutului unei grădini cu o istorie atât de interesantă.

10 Comentarii la "Grădina Romei – de la Casa de Tir la oaza de linişte de astăzi"

    Leave a Reply to Unu'

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.