Acad. dr. Virgil Enătescu – o viaţă închinată ştiinţei

A semnat şapte cărţi şi monografii, peste 350 de articole ştiinţifice, a participat la 140 de conferinţe medicale interne şi intenaţionale şi să nu uităm nici de cele opt brevete de invenţie care se leagă de numele său. Este membru în Academia Română şi preşedinte a numeroase foruri şi comisii ştiinţifice interne şi internaţionale. Ca o recunoaştere a contribuţiei sale ştiinţifice, americanii l-au inclus în rândul celor 500 de genii ai secolului XX. Vă propun să-l cunoaştem mai pe îndelete, pe acad. Dr. Virgil Enătescu, unul dintre cele mai cunoscute personalităţi sătmărene.

Reporter: Parcurgându-vă CV-ul oricine ar rămâne uluit de activitatea dumneavoastră ştiinţifică, de realizările pe tărâmul ştiinţei şi nu în ultimul rând de puterea de muncă a omului, Virgil Enătescu. De ce aţi ales drumul cunoaşterii într-o lume în care totul e privit doar din perspectiva banului şi al câştigului imediat?

Virgil Enătescu: Întotdeauna am fost uimit de complexitatea fenomenelor din natură. Pentru mine era interesant să analizez atât inteligenţa furnicii cât şi tenacitatea ei locomotoare, dar cel mai interesant fenomen era omul şi am simţit de atunci, de mic copil, că ştim foarte puţine despre om. Poate fraza din Biblie îmi aduce un argument: “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”. Deci, Modelul Suprem era imitat de om. Pe de altă parte, eram uşor impresionabil şi emotiv în faţa suferinţei umane şi simţeam nevoia că trebuie să fac orice e cu putinţă să reduc durerea celor care suferă. Simţeam că sufăr alături de cei ce suferă. Pare ciudat să-mi reamintesc acum din perspectiva mai multor decenii cât de puternice erau pentru mine aceste sentimente.

R.: O parte din aceste trăiri le-aţi transpus apoi în imaginar, în proză, în creaţiile dumneavoastră literare …

V.E.: Când mă scufund în imaginar, mă scufund atât de tare încât pentru mine realitatea dispare şi trăiesc suferinţa alături de eroii mei. Dumnezeu mi-a dat să asist la enorm de multe drame prin faptul că eram singurul psihiatru pe un judeţ întreg. Mulţi dintre colegii mei, ceilalţi medici, râdeau spunând că psihiatria se ocupă doar de beţivi şi nebuni. Nu înţelegeau nimic din această ştiinţă. Nici nu aveau cum, având în vedere că psihiatria, nu numai la noi, ci şi în întreaga lume abia de începuse să descrie formele simptomatologice a unor boli. Apoi, am descoperit antropologia, ca ştiinţă de graniţă între biologie şi cultură. Ce perspective şi deschideri îmi oferea! Puţini dintre psihiatri au reuşit să facă simbioza dintre biologie şi cultură.

R.: Vă propun să ne întoarcem şi mai mult în timp, la elevul Virgil Enătescu.  Care erau materiile de studiu care v-au acaparat cel mai mult atenţia, interesul?

V.E.: Îmi plăceau toate materiile. Mă interesa geografia şi în special superlativele geografice. Reţineam totul cu o uşurinţă uluitoare. Eram atras de istorie. La un moment dat chiar vroiam să mă fac arheolog. Într-o vacanţă de vară, pe când eram la Liceul “Emanuil Gojdu” din Oradea, am participat la o serie de săpături arheologice. Era un sit neolitic pe undeva pe lângă Oradea. E un domeniu fascinant mai ales pentru mintea unui adolescent interesat de tot ce mişcă, de tot ce e nou. Am fost fascinat de: biologie, fizică, chimie, matematică dar şi de conexiunile dintre aceste ştiinţe. Mă interesau metodele de aplicare a fizicii, chimiei şi în special a matematicii în biologie. Citeam enorm de multă literatură. E o îndeletnicire care mi-a rămas din copilărie. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc. Îmi amintesc că în copilărie citeam ascunzându-mă la toaletă, deoarece nu aveam voie să citesc când vroiam eu. Aşa că, după ce părinţii se duceau la culcare, ieşeam la toaletă. Cărţile le ascundeam sub rufe. Mă aşezam pe capacul WC-ului şi citeam.

R.: Şi totuşi aţi ales să urmaţi medicina …

V.E.: V-am spus de ce. Ca să alin suferinţele oamenilor. Dar vreau să vă spun altceva. Anul acesta se împlinesc 47 de ani de când am absolvit Facultatea de Medicină de la Cluj. De fapt, aveam de ales între Bucureşti şi Cluj. Adică, între a merge în capitală, să dau cu ochii de o altă cultură, o altă civilizaţie şi, de a rămâne în Ardeal. Clujul a adoptat, de la începuturile învăţământului medical tradiţia şcolii vieneze. Ce înseamnă acest lucru? Se punea şi, se pune chiar şi în prezent accent pe practică şi doar apoi pe teorie. Încă din timpul facultăţii am lucrat mult în domeniul fiziologiei şi fiziopatologiei. Mă uimeau mecanismele care stau la baza lumii vii. Cunoştinţele mele de fizică, chimie şi matematică m-au ajutat enorm de mult. Fiziopatologia mi-a deschis însă o fereastră spre ceva neexplorat până atunci: cibernetica. Pentru a reuşi să înţeleg mai bine bazele cibernetice ale fenomenelor biologice şi medicale am dat admitere la electronică. Am stat un an acasă şi am învăţat fizică şi matematică. Învăţam de dimineaţă de la 7 până seara la 9. Aşa că, am făcut şi a doua facultate. Astfel, aveam o altă perspectivă, o altă viziune asupra fenomenelor lumii vii. Reuşisem să înţeleg ceea ce până atunci era ferecat priceperii mele.

R.: Ce v-au spus părinţii văzând că v-aţi înscris şi la o a doua facultate?

V.E.: Nici părinţii, nici colegii şi nici profesorii mei nu înţelegeau ce doresc să fac, iar intenţia mea de a studia cibernetica şi de a explica mecanismele bolilor din punct de vedere cibernetic li se părea un lucru straniu, poate chiar o nebunie.

R.: De ce v-aţi complăcut totuşi să mergeţi într-o circumscripţie departe de laboratoarele de cercetare, într-un sat din sudul Olteniei?

V.E.: Deoarece nu am avut de ales. Trebuia să-mi fac stagiatura de 3 ani. Dar nu mi-am pierdut vremea pe degeaba. Au fost anii în care am învăţat cu adevărat medicină. Satul era la aproximativ 60 de km de cel mai apropiat oraş şi la 20 km de calea ferată. La cine puteam să apelez în caz de urgenţă? Trebuia să mă descurc singur. Aveam de rezolvat atât fracturi şi arsuri cât şi o serie de afecţiuni grave. Circa pe care m-au pus stăpân avea o bază materială extreme de bine pusă la punct. Acolo am avut ca înaintaşi doi medici cu foarte mult talent. Nu i-am cunoscut dar i-am admirat şi le admir şi acum tenacitatea şi profesionalismul. Am continuat stilul de muncă al acestora. Am avut casă de naşteri, staţionar de pediatrie, punct de laborator clinic cu microscop binocular polonez, ceea ce era o raritate la acea vreme, centrifugă, aparat de determinare a VSH. Determinam paraziţii şi pigmenţii biliari. Aveam un serviciu permanent de gardă şi un personal extraordinar de bine pregătit.

R.: Cum a fost viaţa la ţară în vremurile în care colectivizarea era doar la începuturi? Ce şanse avea un tânăr medic de circumscripţie să se afirme în vreun fel, să-şi demonstreze talentul şi cunoştinţele acumulate pe băncile şcolii?

V.E.: Trebuie să vă spun din capul locului că sătenii de acolo erau nişte oameni nemaipomeniţi, gospodari, care ştiau să-şi drămuiască avutul. Satele înconjurătoare erau sărace. Şi mi-am pus întrebarea firească: “de ce aceşti oameni o duc mai bine, iar restul, din satele vecine se zbat pentru existenţă?”. Explicaţia e foarte simplă. Satul în care mă aflam era sat de gospodari, de moşneni, proprietari de pământuri. Erau oameni care ştiau să-şi pună de-o parte pentru zile mai grele. La începutul colectivizării o parte dintre săteni au ales să-şi dea pământurile în comun. Iar alţii, de altfel cea mai mare parte nu vroiau să audă în ruptul capului de CAP, doar în cazul în care erau lăsaţi să-şi aleagă ei singuri pe cine vor preşedinte de colectiv. Astfel că, s-au format două tabere adverse şi prin urmare două CAP-uri. Primul, avându-l ca preşedinte pe unul Crăciun, iar al doilea nu prea dorit de regim, dar nu aveau de ales, Dăgăliţă. Acesta era un om gospodar însă, cu trecut burghez. Între cele două CAP-uri a început o concurenţă acerbă. Satul a început să se dezvolte. Vă daţi seama, la acea vreme, la Zootehnie erau adăpătoare automate şi muzică pentru vaci de la difuzoare. Am rămas trăznit când am aflat! Oamenii aceia şi-au dat seama că vacile dau mai mult lapte dacă ascultă un anumit fel de muzică. Şi ştiţi ce muzică nu le era pe plac? Operele lui Wagner! Când le puneau Wagner, automat le scădea producţia de lapte. Dar să ne întoarcem la gospodarii noştri. Iarna toţi erau adunaţi prin atelierele colectivului. Aveau ateliere de fierărie, de rudărie unde se făceau căruţe şi şarete, de cojocărie, olărie. Toată iarna făceau obiecte din fier, cojoace, căruţe, şarete şi oale din lut pe care apoi le vindeau primăvara. Aşa făceau ei bani. Când am terminat cei trei ani de stagiatură, aveam o viziune extraordinară asupra medicinii şi vieţii în general.

R.: Nu vă pare rău după satul începutului de carieră?

V.E.: Mă gândesc adesea la acei oameni. M-au iubit extraordinar de mult. Şi de acest lucru mi-am dat seama peste ani şi ani. Dar viaţa merge înainte. Doream să fac cercetare astfel că, nu-mi puteam permite să rămân cramponat într-un singur loc. După stagiul de la ţară am ajuns la Laboratorul clinic al Staţiunii Balneare “Buziaş” apoi la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii “Louis Ţurcanu” din judeţul Timiş, înfiinţat în 1903. În Buziaş am avut noroc că nu m-au blocat doar în laborator ci mi-au dat şi o normă de cardiolog. Mai târziu, m-am întâlnit cu un om de o cultură şi o pregătire profesională de excepţie. Petrovici, aşa îl chema. Era farmacist şi îşi luase doctoratul în chimie la Sorbona fiind examinat de o comisie din care făcuse parte şi Marie Curie. Avea o pregătire şi o perspectivă asupra ştiinţei cu totul şi cu totul excepţionale. Ne-am împrietenit repede. Într-o zi a venit la mine şi m-a întrebat: “Nu poţi să-mi faci o cromatografie pentru separarea trioxidului de molibden?”. Avea nevoie de descrierea acestui procedeu pentru o lucrare ştiinţifică pe care trebuia să o trimită la Paris. “Ba pot”, i-am răspuns. “Dă-mi 48 de ore şi rezolv”. Am mers la laborator şi în două zile am venit cu hârtia de filtru pe care am separat trioxidul de molibden. Nu s-au încumetat să i-o facă nici cei de la Facultatea de Chimie de la Timişoara. Eu am reuşit. A făcut ochii mari când a văzut hârtia de filtru imprimată cu urme de trioxid de molibden. Nu-i venise să creadă.

R.: Aţi avut reuşite în practica medicală, în terapeutica bolilor somatice, în medicina clinică şi totuşi aţi ales o cu totul altă cale. De ce?

V.E.: După ce Petrovici a primit rezultatul de acceptare a descoperirii acestui nou oxid, cu felicitările de rigoare de la Paris, a venit la mine şi mi-a spus: “Tu trebuie să faci cercetare. Dar alege-ţi un domeniu în care să nu depinzi de aparate şi de laborator”. “Ce domeniu?”, l-am întrebat. “Alege psihiatria. Acolo te bazezi doar pe propria gândire”. Şi atunci mi-a căzut fisa.

R.: Cum era văzută psihiatria ca ştiinţă medicală în urmă cu câteva decenii?

V.E.: La acea vreme psihiatria a fost rău încălecată de către ruşi, cu pavlovismul lor. Totuşi, aveam şi noi câţiva psihiatri precum Brânzei la Iaşi, Pamfil la Timişoara şi Csiki Kálmán la Târgu Mureş. Pe lângă aceştia mai erau şi câţiva tineri care traduceau lucrările unor psihiatri germani şi francezi. Aceştia s-au adunat la Săvârşin, o localitate situată la aproximativ 90 km de Arad. Acolo s-a creat un centru puternic. Cel care a reuşit să-i adune pe aceşti tineri a fost Dan Arthur, fiul generalului Casei Regale. A fost director o vreme la Săvârşin, după care a ajuns toxicoman. Am început să mă orientez în domeniul psihiatriei însă încercam să o privesc din punct de vedere cibernetic. Când mi-am terminat teza de doctorat, coordonatorul meu, dr. Pamfil de la Clinica de Psihiatrie din Timişoara, a citit-o şi mi-a spus: „Cine să-ţi dea referinţe pe acest referat? Medicii noştri nu ştiu nici cibernetică şi nu se pricep nici la electronică. Îţi trebuie referinţe din străinătate”. Aşa mi-a venit idea să participa la congrese internaţionale.

R.: În ce an aţi participat la primul congres mondial?

V.E.: În 1975, la Bucureşti, la o conferinţă ce a avut ca temă „Sistemele genetice şi cibernetice”. Lucrările au fost coordonate de un olandez extrem de tipicar. Ăsta stătea cu cronometrul în mână. Nu aveam voie să vorbim mai mult de 10 minute fiecare. Când ne expira timpul olandezul ne oprea fără doar şi poate. Însă au rămas atât de uimiţi de lucrarea mea încât mi-au publicat-o alături de alte lucrări ştiinţifice într-un volum la New York, la prestigioasa editură Springer Bernard. Am participat şi la Congresul Mondial de Psihiatrie de la Honolulu, din 1977. Am trimis rezumatul lucrării, dar ştiam că va fi extrem de greu să ajung la congres. Reacţia comitetului ştiinţific m-a surprins. Am primit o telegramă prin care mă invitau să conduc secţiunea de comunicări libere a congresului. Dar să nu uităm că eram în anul 1977, iar ieşirea peste graniţele ţării era extrem de greu. Dar cred că au înţeles-o şi cei de la Honolulu.

R.: Ce scuză aţi găsit pentru a nu trăda încrederea cercetătorilor care v-au făcut această invitaţie?

V.E.: M-am scuzat vorbind de cutremurul din 1977 şi de pacienţii care s-au acumulat după acea tragedie şi pe care nu puteam să-i las de izbelişte. A da! Să nu uit să vă povestesc împrejurările în care am ratat participarea la acest congres. La acea vreme, venea la mine la cabinet şeful Securităţii. Era un fel de pacient de-al meu. Într-una din zile m-a întrebat: „Nu ai nimic să-mi spui?”. „Ce anume?”, l-am întrebat. „Şti tu ce!”. Desigur că ştiam la ce se referă! „Sunt invitat la Congresul Mondial din Hawaii”, i-am spus, deşi ştiam că el deja a aflat despre acest lucru. „Uit-o!”, a venit replica. Aşa că, nu am reuşit să ajung.

R.: A fost momentul care va ambiţionat poate cel mai mult. Dacă nu aveaţi posibilitatea să participaţi la congresele de peste hotare, v-aţi gândit să organizaţi primul simpozion de informatică medicală chiar aici, la Satu Mare …

V.E.: Aşa este. S-a întâmplat în 1977. Au fost prezenţi în jur de 300 de savanţi. Ne-a onorat cu prezenţa chiar şi preşedintele Academiei Române.

R.: Parcă domeniul ciberneticii, al informaticii medicale ar fi devenit prea „strâmt” pentru dumneavoastră. Între 1996 şi 1998 aţi urmat cursurile de doctorat în cadrul Centrului de Cercetări Antropologice „Francisc Reiner” din Bucureşti. Ce caută antropologia în viziunea cibernetică asupra medicinii?

V.E.: Antropologia culturală mi-a deschis o cu totul altă perspectivă asupra înţelegerii omului. E o viziune fascinantă. Antropologia culturală m-a făcut să înţeleg în detaliu multe dintre fenomenele care până atunci îmi erau ascunse înţelegerii.

R.: Aveţi parte de o carieră de invidiat la care alţi savanţi nu pot decât să viseze …

V.E.: Aşa este. Însă, am avut şi un dram de noroc deoarece am început să cercetez un domeniu în care nimeni nu s-a gândit să se aventureze până atunci. A fost greu, deoarece nu aveam nicio bibliografie, nici o bază, niciun termen de comparaţie.

R.: Au urmat apoi alte congrese şi simpozioane …

V.E.: În 1976, am trimis un referat şi la Congresul de Cibernetică din Belgia. Acolo m-am dus cu o altă lucrare şi anume, „Dialogul medic-bolnav”. Am luat-o şi pe nevastă-mea cu mine. Ne-am dus în Belgia cu 189 de dolari în buzunare. Nu aveam bani să stăm la hotel, aşa că dormeam în maşină. În fine! A venit şi ziua când trebuia să-mi prezint lucrarea. Am vorbit, le-am explicat fundamentele ce stau la baza psihologiei bolnavului, importanţa unui dialog cât mai deschis între bolnav şi medicul curant dar şi viziunea cibernetică asupra relaţiei medic-bolnav. După ce am terminat, am fost extrem de mulţumit de prestanţa mea. Nevăstă-mea, din contră! „Cum a fost?” am întrebat-o văzând-o atât de îngândurată. „Ai făcut atâtea dezacorduri şi ai vorbit într-o engleză atât de întortocheată încât nu ştiu dacă a înţeles cineva ceva din discursul tău!”. „Aoleu!”, mi-am zis. Atunci, nu a meritat să cheltuim atâta amar de bani şi să dormim nopţi în şir în parcări şi să mâncăm pe fugă. După prezentări, a venit rândul juriului să-şi spună părerea deoarece, a fost un fel de congres-concurs. Spre marea mea mirare am luat locul III. Am depăşit Japonia care s-a clasat pe locul IV. Imediat mi-a revenit cheful. De bucurie am alergat pe hol să-l întâlnesc pe unul dintre somităţile ciberneticii mondiale despre care am auzit că este prezent şi el la congres. Când l-am întâlnit, l-am întrebat: „În ce stadiu se află studiile cibernetice în medicină?”. S-a uitat la mine, a făcut ochii mari, şi a zis: „Nu există aşa ceva!”. Am încremenit. Cum să nu existe când eu mi-am scris lucrarea de doctorat chiar în acest domeniu ?!

R.: Să înţeleg că sunteţi un deschizător de drumuri în cibernetica medicală?

V.E.: Cam aşa ceva. Cel puţin aşa spun străinii.

R.: Să vorbim puţin şi despre politică. După atâtea realizări în domeniul ştiinţei, cu perspective uluitoare în ceea ce priveşte domeniul cercetării nu doar pe plan naţional ci şi pe plan mondial, de ce aţi ales să vă înscrieţi în politică?

V.E.: Să nu credeţi că pentru a obţine vreo funcţie. Aici, e vorba de o altă poveste extrem de interesantă. Vedeţi dumneavoastră, medicul prin natura profesiei sale este limitat. Întotdeauna am căutat, aşa cum v-am mai spus să alin suferinţele oamenilor. Ceea ce nu puteam să fac prin terapiile aplicate căutam să reuşesc prin politică. E ca o compensare pe parte socială.

R.: Dacă am păşit totuşi pe tărâmul politicii vă întreb cum vedeţi problemele cu care se confruntă UE? Mă gândesc aici la criza profundă din Grecia, problemele Irlandei şi Portugaliei?

V.E.: Nu vă voi răspunde din calitatea mea de membru al unui partid politic deoarece explicaţia are rădăcini istorice foarte adânci. În ultimul timp am rămas impresionat de faptul că trăim o adevărată perioadă de transformări a structurii administrative. Unii îi spun globalizare. Gândul îmi zboară cu multe milenii în urmă spre efortul pe care a trebuit să-l facă o societate din neolitic, spre exemplu, să-şi apere structura ei de grup gentilic, de sânge, de familie. Dacă la acea vreme ar fi existat cuvântul patriotism atunci acesta însemna să-ţi iei nevastă doar din satul tău, să fi de exemplu, un botizan exclusivist, să nu-i suporţi pe ceilalţi, că doar în satul tău răsare soarele şi în satul tău apune, acolo munceşti şi acolo în cimitir ai toţi predecesorii tăi. Apoi, mai târziu, s-au unit mai multe familii, localităţi, cetăţi, în jurul unui centru şi atunci au apărut ducatele şi evul mediu. Bineînţeles a existat şi o perioadă a imperiilor, cum era, spre exemplu, imperiul roman. Apoi, în revoluţia burgheză s-a ajuns la idea de naţiune. Era o idee firească, normală, pentru că naţiunea nu era legată în primul rând de teritoriu ci de o limbă, o cultură, o istorie şi nu în ultimul rând, de un profil uman. Şi aceasta a fost perioada în care s-a dezvoltat noua aspiraţie a omenirii spre o zonă foarte interesantă de unde au germinat principiile drepturilor omului. Dar trebuie să înţelegeţi un lucru extrem de simplu. Forţa societăţii moderne, şansa de supravieţuire sau de bunăstare depinde doar de tehnologie, inteligenţă şi organizare. Ori, pentru a avansa, a aplica noile tehnologii ai nevoie de cercetare şi un învăţământ foarte bine pus la punct. Din păcate însă, în subconştientul colectiv au rămas nişte arhetipuri din perioada lui Cervantes, şi avem prea mulţi Don Quijote porniţi să atace morile de vânt. Nu privind înapoi pentru a corecta erorile istoriei vom progresa. Istoria nu se schimbă, însă relaţiile interumane da. Cel mai important lucru este să ne respectăm valorile. Uitaţi-vă cum „satul” nostru şi-a lărgit graniţele, cum „ducatul” nostru şi-a lărgit hotarele, cum ţara noastră îşi pierde graniţele, cum Europa toată trebuie să fie un singur sat şi toţi să fim cel puţin consăteni. Atunci, întrebarea este: „Noi ce vom face? Ne vom întoarce ca proştii cu fundul spre viitor, când viitorul aşteaptă să ne mutăm graniţele pe alte planete sau în alt sistem solar?

R.: Să vorbim puţin şi despre hobbyurile dumneavoastră. Puţini sunt cei care ştiu că în tinereţe aţi practicat alpinismul. De ce aţi ales tocmai acest sport, atât de riscant?

V.E.: Pentru că, fiind un fel de proscris al societăţii eu nu am avut niciodată un criteriu după care să-mi dau seama de propria mea valoare. Alpinismul este un sport fără spectatori, eşti doar tu şi muntele. E riscant, e adevărat însă, e o confruntare cinstită. Muntele îi pedepseşte pe cei neserioşi. Perforrmanţa nu este că ai învins muntele ci că te-ai învins pe tine şi ai dat maximul din ce puteai da. Când ai ajuns în vârf ai un sentiment fantastic că ai învins şi eşti puternic.

R.: Ce alte hobbyuri v-au mai călăuzit paşii de-a lungul vieţii?

V.E.: Literatura şi cititul. Citeam şi citesc enorm, uneori pe nerăsuflate sute de pagini. Citesc literatură, cărţi de specialitate. Mai nou mi-am descoperit un nou dar, lumea prozei, al imaginarului. Îmi place să trăiesc alături de personajele mele, să le urmăresc evoluţia. Experienţa mea de psihiatru mă ajută extrem de mult la scris. Proza este un fel de descoperire a sufletului uman cu alte instrumente decât cele ale ştiinţei. Imaginarul te face să înţelegi mai bine lumea, trecutul istoric.

R.: Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, să tăifăsuim. Spun asta deoarece ştiu cât de mult vă place acest cuvânt.

V.E.: Dialogul ne face mai umani. Ne ajută să ne împărtăşim experienţele, ideile, învăţămintele. Ne ajută să progresăm. Vă mulţumesc şi eu pentru cele câteva ore petrecute împreună.

9 Comentarii la "Acad. dr. Virgil Enătescu – o viaţă închinată ştiinţei"

    Leave a Reply to dan

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.