Inventați pentru a ține la curent ziariștii cu evenimentele aflate în derulare ori cele viitoare, purtătorii de cuvânt din instituțiile sătmărene sunt de mai multe feluri. Unii, sunt numai de formă, așa că informațiile sunt oferite tot de șefii de instituții, dacă-i prinzi într-o pasă bună, deschisă spre dialog. Alții, cei harnici și conștiincioși, elaborează și trimit prin email buletine de presă, fără preferințe și mofturi. O categorie mai specială este alcătuită din purtătorii de vorbe fițoși, care, confundând instituțiile unde muncesc cu ograda proprie, se sparg în figuri, cum s-ar spune. Și pentru că figura subțire cu imagine se ține, ca să parafrazăm o binecunoscută zicală, aceștia adoră să se vadă pe sticlă. Așa că, de dragul televizorului, dacă se poate fixat nu doar pe banalele posturi locale, ci mai ales pe cele naționale, acești purtători de cuvinte își permit frecvent răsfățuri personale direct proporționale cu dexteritatea cu care tastează sms-uri de alertă și înștiințare preferențială. Urmarea e lesne de anticipat: în halat ori uniformă, depinde de instituție, purtătorul de cuvânt reproduce mai întâi în fața microfonului derularea evenimentulului, după care abia așteaptă seara să se vadă, de acasă, pe sticlă. Ziariștilor care nu dețin microfoane, dar la fel de îndreptățiți să fie informați, purtătorii de vorbe fițoși le servesc de regulă nu doar frânturi de texte și informații, ci mai ales lamentarea penibilă referitoare la faptul că, deși dețin o titulatură, nu-i plătește nici dracu pentru eforturile depuse în scopul menținerii cu promptitudine a relațiilor cu reprezentanții mass media. Dacă suntem tendențioși, am putea spune că apariția pe sticlă poate fi o compensație de doi lei pentru nesimțirea șefilor care nu-și răsplătesc suplimentar purtătorii de vorbe. Iar dacă suntem corecți, spunem direct că ne doare fix în șpiț de lamentările celor care poartă vorba în uniformă ori halate, atâta vreme cât regimul preferențial se vede cu ochiul liber și e mare cât China.