Daniela, Claudiu și George – o poveste de viață, italiană


“Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea” – așa își începe povestea Daniela, o sătmăreancă de 43 ani aflată de ani buni în Italia, alături de soț și de fiul lor, în căutarea unei vieți mai bune, a unui trai care să-i permită fiului să-și ia zborul fără să-i fie frânte aripile, așa cum s-ar fi întâmplat probabil dacă ar fi rămas în țară. Chiar dacă începutul poveștii și povestea în sine li s-ar putea părea banale cârcotașilor – pentru că, nu-i așa, e cel mai simplu să pui etichete și să judeci superficial din postura celui care are impresia care le știe pe toate – chiar dacă despre viața românilor care muncesc în străinătate s-au scris mii de pagini de ziar și au fost realizate nenumărate reportaje televizate, povestea Danei e unică! De ce? Pentru că este relatată cu o sinceritate dezarmantă, fără dorința de-a ascunde identitatea ei, a soțului și fiului lor, și reprezintă cu siguranță cea mai obiectivă radiografie a vieții unei familii de români care a învățat nu doar să reziste departe de casă și regulile care trebuie respectate, ci mai ales că sacrificiul are un preț al lui, plătit cu vârf și îndesat. Vă invităm să citiți cu atenție și să reflectați la cele povestite de Daniela, precum și răspunsurile la întrebările pe care i le-am adresat.

Nu aștepta să primești, îndrăznește să iei!

Povestea noastră este, cred, povestea obișnuită a oricărui român ce-și încearcă norocul peste mări și țări. A lua drumul străinătății este o chestiune serioasă ce nu vine dintr-un capriciu, trebuie să faci față schimbărilor majore ce intervin, trebuie să ai o mare doză de adaptabilitate și curaj și, cred eu, un pic de nebunie. Cred că lecția de viață pe care ne-am însușit-o foarte bine este: Nu aștepta să ai, îndrăznește să iei! Ușor nu a fost să plecăm..

Numele meu este este Daniela Pustai, născută Mărculeț, venită pe lume în Moldova dar crescută în Satu Mare, am 43 de ani, sunt căsătorită de 19 ani cu Claudiu Pustai, avem un fiu, George, de 17 ani. Suntem oameni obișnuiți, crescuți pe malurile Someșului, cu mingea la picior și cheia-n gât. Copilăria și adolescența ne-am trăit-o pe vremea comunismului, bravi pionieri și uteciști, urmând regulile, dar neîncetând să ne întrebăm ce este dincolo de granițe. Desigur, auzeam diverse istorii despre oameni care fugeau din țară, treceau frontiera riscându-și viața, dar pentru noi erau fapte diverse. După Revoluția din decembrie 1989 și terminarea studiilor am avut unica șansă de a lucra la un ziar nou înființat, pe post de corector. De-a lungul celor șapte ani am fost de toate aici, corector, asociat-partener, contabil, ziarist. La sfârșitul anilor 1990, ziarul a dat faliment, din păcate, și astfel s-a încheiat o perioadă de aur din viața mea. A fost locul unde l-am cunoscut pe soțul meu, Claudiu, care lucra ca fotoreporter, de acolo mi-am întemeiat o familie pe care am întregit-o prin nașterea fiului nostru, George, era locul unde mă simțeam ca într-o familie. Am rămas amândoi fără loc de muncă, aveam copilul de 6 ani, nu aveam o casă a noastră, trăiam la părinți, nu aveam venituri… Am încercat cam tot ce se putea încerca în acele vremuri: o afacere cu un chioșc în piață, bișniță, comerț în Turcia și Ungaria, dar nimic nu a funcționat. Deoarece mulți prieteni plecau din țară, prima tentativă a soțului meu a fost să plece și el, la muncă în Israel. Speranțele noastre s-au spulberat când am aflat că am luat, asemeni altora, o țeapă de 2000 de mărci germane, pentru că firma care a făcut formalitățile a dispărut. Soțul meu a încercat apoi să obțină o viză pentru America, unde aveam prieteni, dar încercarea s-a soldat cu un nou eșec. În anul 2000 am primit o invitație din Franța, de la un văr al lui Claudiu, care este stabilit acolo, și astfel am reușit să avem în sfârșit viza pentru a pleca în Uniunea Europeană. De ce am optat, totuși, pentru Italia,deși aveam o viză de Franța? Simplu. Frații mei erau stabiliți aici și o duceau foarte bine. Așa că am hotărât să venim în Italia. Mai întâi a pleca Claudiu, pentru că George, fiul nostru, începea școala și pentru că ideea nu era să plecăm definitiv, ci să strângem niște bani pentru a ne plăti datoriile și a ne cumpăra o casă în Satu Mare. Așa au trecut patru ani. În primii doi ani Claudiu nu a reușit să vină acasă pentru că nu avea acte. În 2002, în Italia a fost adoptată legea ce i-a permis să-și facă documente de rezidență și să-și aducă familia. Doi ani mai târziu Claudiu avea deja o stabilitate financiară, și pentru că România tot nu oferea ceva mai bun, am decis să plecăm. Cu toate strângerile de inimă…

Colacul de salvare

Daniela își continuă relatarea: Nu a fost ușor. George s-a adaptat imediat, eu mai greu…La început am lucrat într-o fabrică care produce plăcuțe electronice, la departamentul de testare. Era bine, dar lucrând trei schimburi mi-a fost afectată serios sănătatea. Având ceva bani strânși, m-am decis să fac o școală tehnică superioară de doi ani, în domeniul controlului de gestiune contabilă, curs care avea inclusă și o perioadă de stagiu la o mare firmă. Astfel, eu am fost repartizată la SIAD, dar în loc să fac control de gestiune mi-au dat să traduc, din engleză în română, o carte de instrucțiuni pentru instalațiile lor, mai ales pentru că aveau în construcție o fabrică mare la noi, la Călărași. Ulterior mi-am găsit de lucru la Esso Italiana, multinaționala de distribuție a benzinei, unde am lucrat doi ani în biroul de relații cu clienții și furnizorii. Apoi a venit criza și au redus drastic personalul. Eu, fiind mai nouă, am căzut… În urmă cu doi ani, copleșiți de lipsa perspectivelor de-a continua, am decis să ne întoarcem acasă. Nu lucram nici eu, nici Claudiu, ne era foarte greu să ne menținem pe linia de plutire. Am împachetat tot, am zugrăvit locuința pentru a lăsa totul curat, am retras copilul de la școală, deși suferea enorm fiind deja integrat aici, în Bergamo. Cu trei zile înainte de a pleca, soțul meu Claudiu a primit un telefon de la o firmă care se ocupă de relația cu handicapații și efectuează reparații la cărucioare, paturi de spital, etc. A fost cu siguranță ceva inexplicabil la mijloc, acest noroc subit, mâna destinului, sau, pur și simplu, întâmplarea. După un timp mi-am găsit și eu un loc de muncă, la o firmă gen Pentium, tot în biroul clienți -furnizori. Mă ocupam de facturi, documente de trasport, închirieri…Dar a fost doar pentru perioada de substituire a unei persoane aflată în concediu de maternitate.

Refugiul dintre litere

Acum sunt din nou fără loc de muncă. Deși criza economică și-a pus puternic amprenta, nu am obosit să caut în continuare. Profit de timpul liber pentru a scrie, chiar dacă din scris nu se câștigă cine știe ce. Anul trecut, se mai organizau concursuri cu premii, am publicat și în două antologii de poeți contemporani, în volumul ”Il segreto delle fragole”, Editura LietoColle, poezia Il Fiume (Râul) și în volumul ”La Donna”, Editura Poesia e Rivoluzione, poezia Vivida .Anul ăsta, din păcate, vălul crizei a coborât și peste poezie. Premiile s-au subțiat, ba chiar îți cer ei bani ca să participi la concursuri. Din aceste motive, pentru moment am oprit și publicarea volumului de poezie personală, mi s-a cerut o contribuție la cheltuielile de publicare, cu care nu am fost de acord. Mai am în derulare, în faza de concepție, primul meu roman, probabil se va numi Strămutarea și este o poveste despre creștere, maturizare, acceptare a durerii, speranță. Fiul nostru, George, este baterist al unei formații de metal, Insane, cu care concertează cu succes în creștere din martie anul acesta, iar peste o săptămână vor intra în studio pentru a înregistra primul lor album. Claudiu lucrează mai departe la aceeași firmă. Nu avem intenția de a ne întoarce acasă, nu pentru că nu am dori acest lucru, ci pentru că viața noastră se derulează aici în principal iar oportunitățile sunt mai variate și mai de succes. România, în acest an de grație 2011, tot nu ne poate oferi ceva mai bun. Sacrificii au fost destule, dor ne este, necuprins, dar acum și Italia a devenit acasă.

Reporter: Daniela, se exagerează când se spune că românii nu sunt doriți în Italia, chiar dacă sunt serioși și muncitori?
Daniela: Nu doar românii nu sunt doriți în Italia, străinii nu sunt doriți în Italia! S-a ajuns la saturație. Fiind o țară peninsulară care se învecinează cu Africa și țările arabe, în ultima perioadă Italia a trebuit să se confrunte cu episoadele disperate ale imigrației clandestine din zonele de război. Românii sunt a doua populație ca număr de imigranți. Suntem aproape un milion în peninsulă, dar criza i-a alungat pe mulți. Din păcate românii nu au o bună reputație aici. Este vorba despre sutele de știri ce bombardează telejurnalele locale unde se vorbește despre românii care fură, violează, jefuiesc, omoară. Pentru italieni nu contează etnia, ci naționalitatea, multe din aceste grozăvii sunt făcute de cetățeni români de etnie rromă pe care italianul îi asimilează ca fiind români. Dacă se exagerează? Evident. Statisticile vorbesc despre o scădere a infracțiunilor comise de români, dar mass-media și-a făcut bine treaba. Ca opinie generală, italianul mediu nu are încredere în noi, pe linie particulară , însă, cunoscându-ne, ei își schimbă părerea.

R: Unde se manifestă cel mai pregnant atitudinea de respingere a italienilor față de români?
D: Italia este divizată între nord și sud. În timp ce nordul are o mare dezvoltare industrială și susține în mare parte economia Italiei, sudul se aseamănă mai degrabă cu țara noastră. Cred că respingerea românilor se manifestă mai pregnant în capitala Roma, poate pentru că multe din elementele infracționale se regăsesc aici. Aici există faimoasele ”campi di zingari”, locuri unde, în condiții absolut respingătoare, fără cea mai mică igienă, se întinde șederea multor familii de rromi. Români obișnuiesc să se integreze, rromi n-o fac, ei trăiesc după legile lor, treabă care sâcâie autoritățile. Ideea de bază în Italia este: Ai venit să trăiești aici, integrează-te! Apoi, există întotdeauna o anumită reținere din partea lor, fie că sunt din nordul Italiei sau din sud, la momentul mărturisirii că ești român.

R: Ce înseamnă viața de zi cu zi pentru voi, aflați de atâția ani în Italia? Pentru tine, pentru Claudiu și George.
D: În acest moment viața de zi cu zi este o bătălie continuă. Nivelul de trai a scăzut dramatic nu doar pentru străinii de aici, ci și pentru italianul de rând. Economia Italiei, din păcate, nu este una înfloritoare iar cauzele sunt multiple. Rata șomajului se învârte în jur de 10 % și mulți străini, printre care și românii, resimt acut lipsa unui loc de muncă. În familia noastră există un venit care ne permite să mergem înainte, șchiopătând, dar înainte, cu speranța că odată și odată lucrurile vor reveni pe făgașul normal. În vremuri bune se trăiește mai mult decât decent în Italia, țara oferind variate resurse de dezvoltare personală și împlinire profesională.

R: Ce vă motivează să rezistați chiar și atunci când e foarte greu?
D: Cred că principalul motiv este completarea educației fiului nostru, formarea lui ca artist, ajutorul de a-și împlini visele. George a plecat din România după ce a frecventat clasele primare. Din clasa a V-a el este elev italian. Momentan studiază Le Belle Arte, liceul artistic din Bergamo, clasa de pictură-desen, anul III. Are vise mari, dorește să se realizeze în acest domeniu. Ar fi o tragedie pentru el întoarcerea în România, o țară pe care o vizitează doar în vacanțe și cu care are puține lucruri în comun. Apoi ar fi, cu siguranță, obișnuința, faptul că de atâția ani viața noastră se desfășoară aici, ne-am făcut noi prieteni, înțelegem societatea, ne-am integrat, suntem acceptați de cei cu care avem contacte zilnice, prindem încet rădăcini…

R: Cum este comunitatea de români din orașul în care trăiți, vă ajutați între voi? Italienii sunt deschiși spre prietenii cu românii?

D: Comunitatea de români din Bergamo se manifestă prin asociații culturale sau întâlniri la biserică. Au loc diverse activități, cam toate pe linie culturală, ziar propriu, organizarea de spectacole în zilele importante pentru țara noastră. Toate merg pe autofinanțare, deci, sunt asociații sărace. Nu suntem în contact cu ei pentru că nu avem timp. Mai mergem la biserică, fiind foarte aproape de casa noastră, o biserică ortodoxă care are un paroh din Milano ce vine în fiecare duminică sau când este nevoie de el. Românii nu prea au timp de întâlniri în comunitate, majoritatea lucrează foarte mult, își caută de lucru sau își văd pur și simplu de viața lor. Noi avem o familie din Roman cu care ne frecventăm mai des, au aceeași vârstă cu noi, iar băiatul lor este mai mare decât George cu un an. În rest, ne mai organizăm în familie să ieșim la o bere sau un mic, în propriile curți sau în spațiile organizate pentru picnic. Italienii se deschid mai greu la prietenii, dar odată ce ajung să te cunoască, se atașează destul de ușor. Sunt comunicativi, ca și noi, destul de deschiși odată ce gheața a fost spartă. Bine-nțeles, există și aici excepții, persoane xenofobe ce desconsideră orice străin pe care îl vede ca pe un intrus. Dar, trăgând linie, românii sunt cei ce nu se prea amestecă, poate pentru că nu au o părere prea bună despre italieni, poate pentru că au suferit vreo nedreptate din partea lor și pur și simplu vor să evite discuțiile în contradictoriu. Fiind latini, ambele nații suferă de pasionalitate!

R: Care sunt bucuriile pe care vi le permiteți acolo, fără constrângeri, fără teama că nu vi le puteți manifesta ca români?
D: Atunci când veniturile sunt normale, se poate evada, de exemplu, la un sfârșit de săptămână, până pe Coasta de Azur, la plajă, sau la schi în Elveția, la lacul Como sau în Florența pentru a vizita monumentele istorice, la o piesă de teatru montată la Teatrul Donizetti, sau pur și simplu, o operă la Scala din Milano. Nicio bucurie nu este interzisă atâta timp cât te comporți civilizat, vorbești o limbă de circulație internațională și te simți bine savurând ambientul. Românii preferă totuși natura. Nimic nu este mai plăcut ca a ieși la un mic și o bere, poluând fonic cu limba noastră, spre stupefacția italienilor care sunt mult mai liniștiți. Dar nimeni, niciodată, nu spune ceva. Își formează doar o părere…

R: Se poate spune că viața din Italia v-a determinat să vă redescoperiți voi, ca familie?
D: Fiind printre străini, cu puțini prieteni, cunoștințe, amici de pahar ș.a.m.d., viața de aici te strânge, te adună în familie. Înțelegi că cei pe care poți conta sunt doar ai tăi, aici ne avem doar noi pe noi. Da, pot afirma că ne-a permis să ne redescoperim, să devenim mai uniți în fața problemelor și a rezolvării lor. Când ai nevoie de ajutor, familia este cea care aleargă prima în întâmpinare, cu care te sfătuiești, cu care mergi înainte.

R: Te-ai gândit cum ar fi fost viața voastră dacă ați fi rămas în România?
D: O întrebare foarte bună, dar sunt pusă în dificultate, nu știu ce să răspund… Poate viața în România nu ar fi scos din mine filonul poeziei, din George pe cel al creației, din Claudiu pe cel al luptei. Poate acolo ne-am fi amestecat în marea de oameni ce supraviețuiesc, înjurând în fiecare zi sistemul, poate valoarea noastră nu ar fi fost descoperita și exploatată, iar noi nu ne-am fi redescoperit ca oameni, nu ne-am fi format caracterul, nu am fi evoluat la stadiul la care suntem acum. Pe de altă parte, am fi fost alături de părinți, i-am fi ajutat, am fi eliminat acest dor continuu, și am fi fost, poate, mai fericiți, cu toate problemele ce trebuiau înfruntate.

R: George s-a integrat în comunitatea de acolo, a fost acceptat, sau există reticențe și în rândul celor tineri față de români?
D: George, pot spune, este cel mai mulțumit dintre noi. Nu doar că a fost acceptat, s-a integrat, și-a făcut prieteni pe viață, dar merge și pe calea de el aleasă. Pentru el Italia este patria lui, punctul de apartenență. Locul unde visele lui pot deveni realitate. Deși cunoaște istoria României, limba și literatura ei, prețuiește trecutul, nu se va putea niciodată numi pe deplin român. În curând vom depune actele pentru a obține cetățenia italiană, iar asta o facem doar pentru el. Poate nu va rămâne pentru totdeauna în Italia, visul lui este să trăiască în Japonia, dar fiind cetățean italian altfel i se vor deschide porțile lumii. Tinerii italieni sunt diferiți de restul populației, nu au acea prejudecată față de străini, constat cu bucurie că leagă prietenii cu arabi, africani, etc., nu-și pun problema rasismului în modul tragic în care o fac cei mai în vârstă. Poate pentru că ei s-au născut și au crescut într-o Italie multietnică, au avut colegi de toate culorile și națiile, sunt mult mai deschiși la minte, mai comunicativi, mai sufletiști. Sper ca pe viitor problema rasismului să fie eradicată pentru totdeauna în Italia și să se înțeleagă că suntem toți oameni, cetățeni ai acestei planete.

R: Cum vă simțiți când reveniți acasă, în concedii, și în ce măsură aveți totuși senzația că locul vostru nu este în România?
D: Este întotdeauna o fericire întoarcerea acasă. O bună bucată din sufletul nostru a rămas în România. Întâlnirea cu foști prieteni de școală sau de serviciu, depănarea de amintiri, revederea locurilor care ne-au marcat copilăria, adolescența, întristarea pentru pierderea celor dragi pe care nu ai mai reușit să-i vezi pentru ultima dată, toate aceste emoții care te biciuiesc dar îți fac inima vie. Este totuși trist atunci când, mergând pe stradă, nu te mai saluți cu atât de multă lume, nu mai cunoști fețe, în fiecare an din ce în ce mai puține chipuri familiare îți ies în cale. Te doare zbuciumul cotidian al celor rămași, ai vrea să-i ajuți dar nu poți, nu pe toată lumea. Aparții acestui pământ, dar parcă nu-i mai aparții deloc, problemele lor nu mai sunt și ale tale. România va rămâne țara mea indiferent dacă voi trăi în Bali sau Islanda, în inima mea, pe chipul meu, în caracterul meu, în felul meu de a fi se va vedea mereu că sunt româncă. Ceea ce românul învață în primul și în primul rând când ajunge să trăiască în străinătate este umilința, plecarea capului, îndoirea spatelui…Dar nu acea umilință lingușitoare, ci aceea demnă și dreaptă, căci prin modestie începi să înțelegi efemerul existenței umane, compoziția ei. Sunt mulți români care nu învață această lecție, nu asimilează civilizația, nu doresc evoluția. Aceștia, de obicei, se întorc acasă bogați financiar dar săraci spiritual. Noi suntem norocoși: Că ne avem unul pe altul, că ne-am înțeles destinul și l-am acceptat, că am învățat să ne plecăm capul cu demnitate, în așa fel încât să fim respectați pentru ceea ce reprezentăm cu adevărat. Mergem înainte, George în plan artistic și muzical, Claudiu în cel tehnic, iar eu în cel literar, ajungând visele cu mâna sau doar atingându-le, foarte hotărâți pe drumul nostru, cu convingerea că ”iarba verde de acasă, să te rătăcești în lume nu te lasă”…

13 Comentarii la "Daniela, Claudiu și George – o poveste de viață, italiană"

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.