Iscoditor din fire, de mic copil îi plăcea să trebăluiască în jurul casei. Atracţia pentru tehnică s-a transformat apoi în „dragoste” pentru fizică trecând prin flacăra matematicii crezând în profunzimea secretelor pe care natura le tăinuieşte atât de bine celor neiniţiaţi. Apoi, şi-a urmat drumul spre studiul ştiinţelor reale deşi după cum spune chiar el, dorea să devină aviator şi nu dascăl. Însă cum viaţa îşi croieşte drumul după propriile legi, directorul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” Ioan Pop, căci despre el este vorba, a ajuns pe băncile Facultăţii de Fizică din Cluj îmbrăţişând apoi cariera de dascăl. E atras de viaţa politică dar şi de folclorul autentic. Îi place lectura dar marea sa pasiune a rămas şcoala.
Reporter: Sunteţi dascăl de profesie … fizician. După cum ştim cu toţii, copiii nu doresc să devină profesori. Visează alte meserii, alte profesii. Care au fost visele de copil care acum din perspectiva anilor răscolesc amintiri dragi în mintea profesorului Ioan Pop?
Ioan Pop: Nu m-am gândit să devin profesor. Nici nu cred că ştiam ce vreau să devin. Vorbesc de primii ani de copilărie. Mai târziu, îmi amintesc că doream să mă fac aviator. Dar nu a fost să fie. Mama mea avea un văr militar. Avea ceva grade în armată dar nu-mi mai amintesc ce. Fiind în vizită la noi mama i-a povestit ce doream să devin. Apoi, a convins-o pe mama să nu mă lase să devin militar. La acea vreme nu existau aviatori civili. Toţi activau în cadrul armatei. Aşa că mama s-a opus …
R.: Acestea sunt amintiri mai târzii ce reflectă dorinţele, presupun, a unui adolescent. Dar să vorbim puţin despre, să zic aşa, amintirile copilăriei …
I.P.: Cu multă plăcere. Amintirile sunt multe. M-am născut în Săcălăşeni, judeţul Maramureş. E un sat la 10 km de Baia Mare. Primele şapte clase, că aşa era la acea vreme le-am urmat în satul natal. Apoi, în clasa a VIII-a am fost elevul Şcolii generale nr.1 din Baia Mare, o şcoală cu istorie şi de mare prestigiu. În clasa a IX-a am fost admis la Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia Mare. O altă şcoală cu profesori foarte bine pregătiţi. Poate m-am abătut puţin de la intenţia dumneavoastră. Revin şi vă povestesc câte ceva din copilăria mea …
R.: Ce jucau copiii la acea vreme? Cu ce îşi umpleau timpul?
I.P.: Îmi amintesc că aveam o trotinetă de culoare verde pe care am primit-o cadou de la părinţi de Sfântul Nicolae. Nu ştiu câţi ani avea la acea vreme, dar eram mic de tot. Era din lemn iar pe margini era ferecată cu metal. Îmi amintesc că la un moment dat s-a rupt. M-am gândit să o repar. Şi am reuşit. Aşa cu mintea de copil am născocit o metodă de reparare. Îmi plăcea de mic să repar, să meşteresc cum se spune astăzi. Ce ne jucam? Ne dădeam cu patinele. Jucam hokey. Desigur, un hokey rudimentar dar ne plăcea la nebunie. Apoi, ne jucam de-a „hoţii şi vardiştii” ceea ce la noi, având în vedere că eram după război, jocul se chema de-a „ruşii şi nemţii”. Regulile erau tot aceleaşi. Îmi amintesc că în curte la bunica au rămas două căşti soldăţeşti. Una era rusească iar cealaltă nemţească. Cei care aveau dreptul să le poarte erau conducătorii celor două armate de copii. Terenurile de încăierare o reprezentau clăile de fân şi şoproanele. Îmi amintesc cum ne certau părinţii pentru că împrăştiam fânul. Sunt jocuri care cred că nu au dispărut nici în zilele noastre din lumea copiiilor. Noi ne distram de minune.
R.: Apoi, copilul Ioan Pop a crescut. Ce preocupări aţi avut după ce aţi ieşit din mirajul copilăriei?
I.P.: Mai târziu jocurile despre care v-am vorbit s-au transformat în jocul cu mingea. Jucam fotbal şi handbal. În curtea şcolii din Săcălăşeni elevii împreună cu unul dintre profesori am amenajat un teren de handbal. Eu eram portarul. Un lucru interesant este că voleiul a fost introdus în satul meu natal de către medicul veterinar. Acesta a fost component al echipei naţionale de volei a României.
R.: După ce aţi plecat la Baia Mare pentru a urma clasele superioare presupun că încet-încet mirajul satului s-a sfărâmat. Cât de mare vi s-a părut această distanţă de doar 10 km dintre satul dumneavoastră natal şi oraşul Baia Mare?
I.P.: A fost o altă lume. Veneam dintr-un sat chiar dacă nu izolat dar cu legile lui, concepţiile lui pe care, în anii de copilărie le-am însuşit. Nici nu se putea altfel. Însă oraşul oferă deschidere, perspective, alte orizonturi.
R.: Ce a mai rămas din visul de aviator a-l copilului de altădată?
I.P.: Nimic. Pur şi simplu s-a năruit. Mama mea s-a opus astfel că am renunţat. Când eram în liceu, tatăl meu vroia să devin inginer metalurgist. Vroia să-l urmez în meserie.
R.: Şi totuşi aţi devenit dascăl …
I.P.: Am îndrăgit întotdeauna matematica. Îmi plăcea şi îmi place şi acum. Învăţam singur deoarece părinţii nu aveau posibilitatea de a-mi plătii meditaţii. Poate matematica m-a atras şi spre fizică. Am terminat facultatea în 1975. La 1 septembrie am fost angajat la Grupul Şcolar „Unio” din Satu Mare ca profesor, iar în 12 septembrie am plecat în armată. Am făcut armata la Transmisiuni în Bucureşti. M-am eliberat în martie 1976. Pe vremea acea armata se făcea după facultate şi era de 6 luni. Apoi am fost profesor la Unio până în 1982.
R.: Vă ascult şi încerc să mă dumiresc … de ce aţi ales la un moment dat să intraţi în politică? Cum se îmbină meseria de dascăl cu cel de om politic?
I.P.: Întotdeauna m-a interesat politica. Viaţa şi problemele comunităţilor în care trăiesc. Înainte de 1989 am fost secretar cu probleme organizatorice a UTC. L-am întâlnit chiar şi pe Nicu Ceauşescu. Apoi, după 1989 am fost membru în Frontul Salvării Naţionale (FSN) în şcoală. Am fost unul dintre organizatorii sindicatului Federaţiei Educaţiei Naţionale (FEN) în şcoală, împreună cu profesorul Keresztes şi cu Gheorghe Toduţ cel care a fost deputat iar acum e consilier la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a judeţului Satu Mare.
R.: Dar totuşi, politica va prins mult mai mult în vâltoarea sa. Aţi candidat şi aţi obţinut un mandat de parlamentar din partea Partidului Unităţii Naţionale Române (PUNR). Acesta nu era momentul în care, poate (?), v-aţi gândit să părăsiţi învăţământul?
I.P.: Nu, nicidecum. La acea vreme, în 1991, PUNR se chema Partidul Unităţii Naţionale Române din Transilvania (PUNRT) iar printr-o fuziune cu Partidul Poporului din Moldova (PPM), Moldova noastră, nu cea de peste Prut, a devenit PUNR. La alegerile din 1992 am candidat pe listele PUNR la Consiliul Local (CL) Satu Mare şi am obţinut cinci mandate. Acelea au fost primele alegeri libere. Eu eram un fel de lider al PUNR.
R.: Apoi, au urmat alegerile generale. Aţi candidat pentru un loc în Parlamentul României …
I.P.: Aşa este …
R.: Cine au fost candidaţii sătmăreni din partea celorlalte formaţiuni politice la alegerile generale din 1992?
I.P.: Nu îmi mai amintesc pe toţi. Din partea UDMR a candidat pentru senat Szabó Károly iar pentru Camera Deputaţilor Varga Attila şi Pécsi Francisc. Din partea PUNR pentru Senat a candidat Viorel Sălăjan. FDSN-ul a avut doi deputaţi: Viorel Pop şi Gheorghe Sălăjan. A da … din partea aripei tinere a Partidului Naţional Liberal (PNL) a fost deputat Gheorghe Toduţ.
R.: Cum era să fi parlamentar la acea vreme. Cum era viaţa politică? Care erau visele parlamentarului ales după primele alegeri libere?
I.P.: Credeam că putem schimba lumea. Pot să spun că parlamentarul de atunci avea şi o doză de romantism. Credeam că totul va fi bine iar discursurile politice nu erau vorbe goale, discuţii sterpe aşa cum se întâmplă astăzi. Aveam desigur, diferenţe de opinii. E ceva normal. De multe ori, discuţiile din cele două Camere erau cât se poate de aprinse. Eu am făcut parte din Comisia de Învăţământ. Am fost coleg cu Crin Antonescu …
R.: Apropo. Cum era Antonescu la acea vreme?
I.P.: Nu prea ne întâlneam. Să fiu sincer, Antonescu nu prea frecventa şedinţele din Parlament şi nici pe cele din Comisii.
R.: Aţi fost parlamentar în mandatul 1992-1996. Aţi mai candidat pentru un scaun de deputat?
I.P.: Da. Dar nu am mai fost ales …
R.: Dar aţi rămas aproape de politică …
I.P.: În 2000 am candidat tot din partea PUNR-ului pentru funcţia de consilier judeţean. Am fost ales dar între alegerile locale şi generale din 2000 a avut loc o ruptură a partidului. O parte dintre noi nu am fost de acord să fuzionăm cu partidul lui Măgureanu. Aşa că, o bună parte a consilierilor am trecut la PSD.
R.: Deci, până la urmă aţi fost consilierul judeţean al PSD-ului.
I.P.: Da. În mandatul 2000-2004 am fost ales pe listă iar în următorul mandat, 2004-2008 am intrat în Consiliul Judeţean (CJ) după ce Mihaela Rusu a devenit deputat. Eu am fost următorul pe listă. Am candidat şi în 2008. După ce Gheorghe Ciocan a fost ales deputat eu am fost următorul pe listă dar am renunţat în favoarea lui Ioan Viman.
R.: Am vorbit despre copilărie, şcoală, politică. Ce pasiuni are directorul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu”?
I.P.: Îmi place să citesc. Îmi place folclorul autentic …
R.: Ştiţi să cântaţi la vreun instrument?
I.P.: Nu. Singurul cântecel pe care am reuşit să-l învăţ la clape este „Podul de piatră …”.
R.: Ce îşi doreşte Ioan Pop?
I.P.: Sănătate, putere de muncă.
R.: Vă mulţumesc pentru răbdare.